De curand am aflat ca Diana Constantinescu se afla printre finalistii pentru Studentul Anului la Gala Premiilor in Educatie. A urmat o explozie de emotii si doar faptul ca eram in biblioteca m-a oprit sa nu tip de bucurie. Sa-i scriu un mesaj sau sa postez un scurt comentariu mi s-a parut prea putin pentru cat de mult inseamna Diana pentru mine, asa ca m-am decis sa (va) scriu despre ea.

Pe Diana Constantinescu am cunoscut-o in timpul facultatii, in mediul asociatiilor studentesti. Cateva luni mai tarziu (in 2006) ne-am reintalnit pe meleaguri americane, un mediu nou pentru amandoua. Eu eram in US pe timp de vara, iar ea obtinuse o bursa Soros si urma sa studieze un an in New York. Vizita pe care mi-a facut-o la Baltimore (unde locuiam pe-atunci) ne-a dat ocazia sa ne cunoastem mai bine. Discutiile cu ea au ajuns direct la sufletul meu si m-au apropiat de Diana intr-un mod foarte special.

La sfarsitul verii eu m-am intors in Romania si cat timp ea a fost in US i-am citit blogul despre viata de student in New York. Experientele ei erau atat de frumoase si totusi atat de departe! In urmatoarea vara (2007) Diana s-a intors din State si aveam multe sa ne povestim. Ea era clar unul dintre cei mai buni studenti din Romania (bursele Soros sunt extrem de competitive), iar eu eram exact la polul opus: picasem licenta si eram intr-un mare impas. Modul in care m-a asigurat ca nu e mare scofala mi-a luat povara de pe umeri.

Am putut astfel sa ne concentram pe lucruri care contau cu adevarat, si-anume ca amandoua vroiam sa facem ceva valoros in Romania. Lucrurile s-au lipit frumos intre noi, atat de frumos, incat am creat ceva impreuna. Am pornit la drum cu viziuni asemanatoare si am transformat o idee intr-un proiect, pe care l-am coordonat impreuna, completandu-ne reciproc. Dianei ii placea sa lucreze pe partea interna, iar eu eram mai mereu pe teren, cunoscand mentori care sa ne ghideze. Ea ma admira pentru usurinta cu care eu interactionam cu oamenii, eu ma minunam de rigurozitatea cu care ea scria si pregatea lucrurile in cel mai mic detaliu. Diana imi cumpata entuziasmul, nu pentru a-l micsora ci prin a-l face realist, facandu-ma atenta la deadline-uri si la faptul ca e important nu numai sa dream big, dar si sa inteleg cat timp mananca lucru in detaliu, cel care determina calitatea unui proiect.

Pentru aproape doi ani am lucrat cot la cot ore-n sir, in weekend-uri, vacante si sarbatori. Visam la acest proiect dimineata la pranz si seara. Proiectul a crescut sub ochii nostri si a devenit din ce in ce mai puternic. Acest proiect s-a numit initial Practicing Experience in Education Program si-apoi (cand ni s-a alaturat si Simona Iftimescu si alti prieteni si studenti exceptionali) s-a transformat in organizatia LEAP. Chiar in aceste zile, sub egida LEAP, se desfoara Zilelele Educatiei Non- Formale, eveniment care aduce la un un loc zeci de profesionisti si sute de studenti.

In tot acest timp, am ajuns sa o cunosc pe Diana foarte de-aproape. A facut doua facultati in acelasi timp, a studiat un an la Bard College in New York, in Berlin si si-a facut masterul in Londra la UCL. Cand am aflat ca s-a apucat si de Drept…m-a facut paf. Diana este foarte desteapta si constiincioasa si pe partea academica nu numai in zona activitatile extra-curriculare. Ea se vede uneori ca un student tocilar. Cu toate ca ar putea sta cu orele in biblioteca, eu o vad mai degraba ca o tipa foarte cool. Cand poarta geaca de piele si-si pune ochelari de soare arata ca un pop-star (al lumii academice ) super indragit de tineri. Frumusetea ei, stilul elegant si felul carismatic te face sa o placi si sa vrei sa ajungi ca ea atunci cand o sa cresti mare.

Diana nu este numai foarte desteapta si cool, dar are si un suflet mare si o fire nobila. Stie cum sa fie alaturi de oameni intr-un mod dezinteresat. E genul acela de sprjin pe care-l face discret, fara sa o stie prea multa lume. Nu e deloc genul care sa iasa in fata doar de dragul vizibilitatii, ci din contra are detasarea specifica filosofilor si prefera sa-si faca treaba in liniste. Asta nu o impiedica sa fie constienta ca are ceva valoros de spus si de oferit.

In vara ne-am revazut si ne-am saturat de vorba. De data asta eu studiam in Statele Unite si ea locuia in Romania. Ne-am bucurat impreuna pentru succesul LEAP si pentru ca noua echipa isi face atat de bine treaba. Am descoperit cu placere o Diana si mai complexa si sofisticata. Intre timp (vreo doi ani) ea se simte mai confortabil sa se duca “pe teren” si sa comunice cu oamenii, parte pe care o admira la mine. In schimb, eu mi-am dezvoltat partea de cunoastere academica, pe care o asociam cu “zona Dianei”. Amandoua aveam ceva din personalitatea celeilalte, parte pe care am explorat-o in contextul potrivit.

De multe ori cand ma duc in NY ma gandesc la blogul ei din studentie, pe care l-am citit cu atata admiratie in Romania. Imi amintesc cu drag cat de mult mi-a influentat anii de facultate si de cat de frumos ne-am dezvoltat impreuna. Faptul ca o cunosc pe Diana e ca un parfum bun pe care l-am avut pe haine, pana cand mi s-a impregnat in minte si-acum il port cu mine oriunde m-as duce.

Diana Constantinescu, Studentul Anului la Gala Premiilor in Educatie, ar reprezenta cu siguranta o recunoastere bine-meritata pentru ea. Dar asta ar fi o doar mica parte. Premiul ar fi obtinut de ea, dar nu ar fi pentru ea. Castigul ar fi in primul rand pentru studentii care s-ar dezvolta avand-o pe Diana ca model. Ea ar sti cum sa vada potentialul in acesti tineri, dincolo de aparente - fie ca e vorba de succes sau esec - sau aspecte mai mult sau mai putin glamorous. S-ar uita direct la partea lor cea mai valoroasa si apoi i-ar sprijini sa faca tot ce le sta in putiinta sa o aduca la suprafata.

P.S. Gala Premiilor in Educatie are un sistem de vot on-line si daca vreti sa o votati pe Diana Contanstinescu la Studentul Anului, o puteti face la urmatorul link: http://www.premiileineducatie.ro/gpo/finalist/constantinescu-andreea-diana/ (inainte trebuie creat un cont care apoi trebuie activat - e destul de simplu). Am vrut sa va anunt, pe voi cei care cititi acest articol, de aceasta posibilitate insa nu as vrea ca gestul meu sa fie interpretat ca “am scris ca sa o votati”. Imi doresc de foarte mult timp sa scriu despre Diana si acest eveniment, important pentru ea, a fost acel impuls care a dat frau liber cuvintelor.

10 Iulie 2011

Pentru mine mersul pe bicicleta si orele de balet sunt adevarate lectii de leadership.  Leadership cu mine insami, cand sunt cu mintea acolo (nu ambrambura) si reusesc sa-mi fac toate partile corpului sa se sincronizeze si sa se miste in aceeasi directie. La balet e un pic mai subtil, pentru ca cel putin atunci cand fac exercitiile la bara nu este atat de evident cum pozitia mainilor influenteaza structura generala a corpului si exercitiile facute cu picioarele (la propiu, nu la figurat). Insa cu bicicleta e simplu: pornesti din loc sau nu, te aduni de pe jos sau pedalezi in continuare.

Am mers prima data cu bicicleta acum vreo doi ani. Prima oara, deh,bucurie mare ca am reusit sa pedalez cativa zeci de metri, a doua oara ca mi-am amintit ce-am invatat (asa e, nu se uita), a treia oara ca in sfarsit mergeam pe bicicleta (serpuielile nu se iau in calcul), iar azi…

…azi din nou cu bicicleta. Cum ultima data mi-am julit genunchii, de data asta am luat echipamentul de protectie de la role si bineinteles casca, care ma face sa arat ca o rata motata (fie vorba intre noi si la balet arat ca o rata, dar acolo de la cum tin picioarele). Inarmata pana-n dinti, dau sa pornesc la drum. Momentele cand cad de pe loc sunt cele mai penibile. Ce n-as da sa nu observe nimeni cum tot esuez, cumva sa ma evapor si-apoi sa revin, eventual sa revin dintre nori pedaland liiin (adica de forma) bicicleta zburatoare (am vazut The Wizard of Oz de curand, de-acolo mi se trage). Dar nu, sunt in continuare pe Pamant si trebuie sa fac fata rusinii si privirilor incurajatoare, dar care la mine in cap se traduc cu “e chiar asa mare scofala sa mergi pe bicicleta ?!?”.

Las gandurile, privirile altora si dorinta de evadare-evaporare si ma concentrez pe bicicleta. Ma descurc binisor la deal, insa nu am nici un control la vale. Alunec ca un bolovan, sau din contra, pun frana brusc care ma arunca (nespectaculos) de pe bicicleta. Ma enervez si o iau de la capat…ce nu merge, unde gresesc? Ma concentrez si mai mult (si ma si incrunt cu ocazia asta) si pornesc din nou. Cand sunt atenta, ma descurc bine, chiar grozav - cel putin asta e feedbackul care vine dinspre interior catre exterior. Numai ca, la naiba, trebuie sa fiu atenta tot timpul si sa gasesc echilibru intre TOATE miscarile!!!

Batalia se da inainte de toate cu mine insami - sa cred ca pot cand simt ca nu mai pot, nu doar sa ma aburesc, sa cred cu adevarat ca pot si sa-mi tin simturile treze, sa conduc coarnele bicicletei, nu  sa-mi tin mainile pe ele de poza. Atat la balet cat si la mersul pe bicicleta, mainile au nevoie de determinare, nu sa fie de mamaliga, sa curga sangele prin ele, nu sa fluture fara vlaga.

Cum se simte diferenta atunci cand preiau condurecerea! Duc eu bicicleta spre centrul drumului, nu ma duce ea (nu din rautate, doar din inertie) spre sant.

Cand cred ca pot sa tin drumul drept, imi iese, cand ma indoiesc de mine ma dezechilibrez; cand sunt prezenta, pamantul se misca sub mine, cand imi las mintea sa zboare, atunci pamantul se reduce la un singur punct…cel de sub mine.

Cand sunt concentrata am impresia ca am ochii mici, buzele stranse, si urechile mi le imaginez lungi si arcuite in fata, atente la orice miscare si sunet. Abia cand ascult bicicleta cu atentie pricep ce am de facut. Mersul pe bicicleta ma invata cu feedbackul (de data asta dinspre exterior catre interior) si ma forteaza sa raspund imediat, altfel nu-mi corectez (din mers) miscarile. Cand conduc cu adevarat bicicleta e libertate in miscare, e timp pentru apusul de soare si privit iarba verde si stralucitoare.

Am iesit din zona “de practica” si ma indrept spre drumul care duce la autostrada. Controlez serpuielile - adica, OMG, am puterea sa controlez lucrul asta!! Ma adun, nu mai sunt imprastiata in toate directiile si corpul meu capata structura, determinare si un fel de consistenta interioara. Imi depasesc limitele, pica una cate una, cu cat timpul pe bicicleta depaseste pe cel de la cursele anterioare.

De data asta stiu ca pot sa evit masina care se vede la orizont - si nu, nu cazand de pe bicicleta ca data trecuta. Resimt forta interioara si energia care-mi circula in tot corpul asa ca maresc viteza, controlez coarnele, simt aerul cald, vad orizontul auriu si aud cuvinte de lauda pe undeva prin apropiere. Vin parca din alt univers, unul vecin pe care incep sa-l percep abia acum cand sunt mai stapana pe mine. Mai pedalez putin si-apoi ma opresc, de data asta pentru ca am obosit si am super transpirat, dar mai mult de-atat, pentru ca am atins nivelul maxim de performanta la care puteam sa ajung azi.

Savurez reusita pentru o clipa, cat sa rasuflu usurata si sa zambesc fericita cu fata tintita spre cer. Cumva oamenii cand sunt invigatori stau drepti, isi duc barbia in fata, isi ridica cu mandrie capul, poate pentru ca asa se simt un pic mai aproape de cer si de libertate si mai departe de inertia si povara pamantului.

In clipa urmatoare cerul se amesteca subit cu iarba intr-o ceata din ce in ce mai cenusie. A doua batalie pe care o dau cu mine este sa cern ceata si sa aduc claritate ierbii si cerului. Nu trebuie sa ma misc brusc sau sa ma opresc. E o parte din creier care functioneaza impecabil si ma ajuta sa rezist, parte care castiga asupra corpului caruia i-ar fi mai simplu sa dea drumul la bicicleta si sa se prabuseasca. Merg incet, important e sa nu ma opresc! Ajung cu brio la masina! Respir adanc si-mi plec capul spre pamant -sunt in continuare slabita, dar in afara pericolului sa lesin. Lectia de azi a avut un pret - consum mare de resurse, extenuare fizica si psihica.

Rezultatul? Unul mic pentru umanitate si modest pentru biciclisti, dar excelent pentru mine: am reusit sa merg pe bicicleta la deal si la vale, sa pun frana (fara sa pedalez in acelasi timp), sa nu ma mai sperii de o masina (de a doua masina) si sa intorc fara sa cad sau sa ma opresc.

Sa invat sa merg pe bicicleta la varsta adulta nu este usor. Sunt excesiv de atenta la fiecare miscare si e nevoie sa decid mereu cand sa controlez bicicleta si cand sa ma las in voia ei. E foarte multa munca (pana la extenuare) sa-mi formez noi paternuri de miscare si sa le inlocuiesc pe cele vechi, care acum imi par niste miscari neasamblate, fara cap si fara coada.

Sa merg pe bicicleta este, in acelasi timp, o lectie de leadership cu mine insami: pentru ca am luat decizia sa invat la varsta adulta, pentru ca descopar ceva despre mine cu fiecare noua miscare si pentru ca am facut acele roti sa se invarta si sa zboare pamantul de sub mine si cerul de deasupra mea.

Poate ca cel mai frumos dar pe care l-am primit pana acum de la viata sunt povestile pe care le-am citit cand eram copil, ore-n sir, la bunici, langa soba. Acele povesti dar si alte lecturi de calitate mi-au stimulat imaginatia (adica sa vad dincolo de ce era posibil si real ), m-au incurajat sa visez si m-au tinut departe de cinism, mentalitati invechite si gandire pesimista. Am ajuns astfel, dupa multi ani si numeroase provocari, sa am aproape oameni minunati, sa ma cunosc mai bine si sa fac ceea ce doar in imaginatia mea de copil era posibil.

Am invatat (la varsta adulta) sa merg pe bicicleta, pe role, sa inot si anul trecut, pentru prima data, am condus o masina “on a real road”. Am participat la conferinte, am initiat proiecte, am primit burse si premii. Am calatorit, vizitand comunitati bogate si sarace si am inceput sa vad viata cu alti ochi. La putin timp dupa ce am scris despre familia mea, am fost in satul in care am copilarit cu o echipa de la CNN. Am intrat cu masina pe aceeasi ulita pe care, cu ani in urma, mi-am promis ca nu o sa vorbesc despre radacinile mele. Apoi m-am intors in State si m-am apucat de balet (daca nu e prima data cand aterizezi pe acest blog, atunci ai mai citit despre asta). A urmat apoi o colaborare cu The New York Times. Cum bine zice Carrie (sau scenaristul) din Sex and the City: “there comes a time in a woman’s life when she has to say yes…to a publisher”.

Luand forma unor experiente variate, multe dintre visurile care m-au ghidat vreme indelungata, au devenit realitate; totodata am crescut si m-am maturizat si eu. Este un moment pe cat de frumos si de implinitor, pe-atat de “resetant” (da, stiu ca nu exista cuvantul, dar imi place foarte mult ideea de reset). Multe dintre motivatiile si nevoile din trecut, nu mai sunt un driver in prezent. De exemplu, nu mai simt nevoia sa demonstrez ca merit sa fac parte din societate, mai degraba ma concentrez pe educatia de calitate pe care o primesc si pe pregatirea in domeniile mele de interes.

Ca dupa o lunga furtuna, lucrurile s-au reasezat si e in sfarsit liniste si spatiu pentru ceva nou si necunoscut. Vreau sa ma bucur de aceasta stare de relaxare mentala si calm. Vreau sa-mi iau timp sa redescopar cine sunt. Pentru asta o sa fac o pauza - intr-un fel “a break from my own life and who I used to be”. Nu, nu o sa ma izolez in varf de munte si nici nu o sa ma retrag pe o insula pustie, nu de alta, dar sunt in plina scoala . In schimb, o sa-mi reduc la minim activitatea de pe blog si facebook. Blogul va exista in continuare, la fel si contul de facebook, insa, pentru o perioada, nu voi mai fi activa. Voi continua sa le administrez si sa raspund la mesaje pe cat posibil, insa o sa redirectionez comunicarea spre e-mail.

O sa-mi lipseasca noutatile de la prieteni, dar putem sa pastram legatura si altfel; sunt indeosebi interasata de intalniri face to face, corespondenta clasica sau mail-uri (mai) lungi decat statusurile de pe facebook. O sa revin spre primavara-vara; nu va faceti griji, o sa fiu suficient de zgomotoasa incat sa ma auziti .

Ce o sa fac in tot acest timp? E o intreaga lume care-si deschide larg portile . O sa am mai multe antrenamente la balet si timp pentru citit. O sa ma ocup de scoala (am un curs fantastic despre Game Theory si altul super despre Education Policy), o sa-mi fac temele pentru Film Studies (ceva nou de care ma ocup semestrul acesta) si o sa petrec multe ore scriind. Voi avea mai mult timp sa ma relaxez si pentru hobby-urile mele — cu alte cuvinte (aviz workaholicilor!)…o sa enjoy life & have fun.    

La finalul acestui post (si al acestui intreg capitol) as vrea sa trimit un gand bun si sa salut virtual pe cel/cea de la celalalt capat al blogului…Nu stiu daca ai ajuns aici pentru ca esti interesat/a de tigani, balet sau de studiu in Statele Unite si ai auzit de “fata aia cu Fulbright” care scrie despre subiectele astea. Posibil pentru ca ne cunoastem sau poate doar din pura intamplare. Chiar daca mi-ai scris si mi-ai povestit impresii (sau intentionezi ) sau, din contra, ai preferat doar sa citesti ce am de zis (prin scris)…eu ma bucur ca ai ales sa vizitezi acest blog. Poate ca o sa ne reintalnim (in viata reala sau in mediu virtual) si in alte contexte!

Joi, 6 ianuarie, s-a desfasurat Gala LSRS - Liga Studentilor Romani din Strainatate. M-am bucurat cand am aflat ca sunt printre finalisti la premiile pentru excelenta academica. Am fost si mai onorata atunci cand, impreuna cu alti studenti romani, am fost pe scena la Palatul Parlamentului, obtinand Mentiune Speciala pentru Studentul Roman din USA. Mi-am revazut colegii si prietenii si am cunoscut alti tineri curiosi sa afle cum e “la scoala in America”. Am primit multe felicitari si urari de bine; probabil asa se explica cum de in lift, in drum spre casa, am raspuns la “Buna seara!” cu multumesc.

Acest eveniment (ajutata fiind si de jet-lagul care nu ma lasa sa dorm) e un bun prilej sa dau inapoi filmul si sa ma gandesc la parcursul meu academic si personal. Nu ma gandesc la realizarile si reusitele mele (unele pot fi gasite printr-un simplu google search) ci la esecuri si momente extrem de dificile, cand premii, burse, studiat in strainatate pareau realizari aproape imposibile. Am in minte doua astfel de situatii: cand am picat licenta la facultatea de Psihologie si cand aproape ca m-am exclus din societatea romaneasca din cauza originilor mele tiganesti.

Mi-a fost greu sa vorbesc despre faptul ca am picat licenta. Cu amaraciune, i-am povestit prietenei si colegei mele, Diana Constantinescu, care pe-atunci abia se intorsese de la studii din New York. S-a uitat la mine cu seninatate si mi-a dat de inteles ca nu i se pare ceva grav. Faptul ca picasem licenta era in continuare o experienta neplacuta, insa povara esecului s-a diminuat. Apoi i-am impartasit (ei si prietenilor apropiati) ca sunt de etnie roma. Prieteni ca ea mi-au dat aripi. Mentori extraordinari m-au sprijinit si mi-au dat incredere. Cateva luni mai tarziu am luat 10 la licenta si dupa un proces lung si anevoios, mi-am acceptat si valorizat identitatea etnica roma.

Acum studiez la Vanderbilt University, la cea mai buna scoala de educatie din US - Peabody College. Este un loc extraordinar de invatare, iar profesorii cu care lucrez sunt excelenti. Fac un master pe politici educationale, insa iau cursuri si la scoala de business. Scriu (google search din nou ) si fac balet. Imbin partea teoretica la Vanderbilt cu cea practica in New York (de data asta va scutesc de google search   http://cristiana.info/state/new-york-time-ii/). Mi se potriveste de minune aceasta abordare multidisciplinara si pe zi ce trece ma conving ca avem nevoie de cunostiinte (si de conexiuni intre ele) din mai multe domenii, astfel incat sa fim mai bine echipati pentru a rezolva cu succes problemele din ce in ce mai complexe din prezent.

Lucrurile acestea pareau de neimaginat cu o licenta picata si aproape excluzandu-ma din societatea romaneasca. Si probabil ca ar fi fost imposibile daca nu as fi invatat sa ma raportez diferit la esecurile avute (care, cu usurinta, ne pot strivi stima de sine, ne fac sa parem neinsemnati si ne ingusteaza orizonturile). Am invatat de-asemenea sa fiu atenta la reusite (care, pe de alta parte, ne pot “impana” ego-ul si cu aceeasi usurinta ne fac sa avem o parere prea buna despre noi). Insa raportarea diferita la esecurile si reusitele noastre, intelegerea lucrurilor dintr-o perspectiva noua, nu se face batand din palme sau (doar) visand cu ochii deschisi, ci prin cunoastere si experiente variate. Faptul ca studiez politici educationale ma face sa inteleg ca a esua intr-un sistem de invatamant subred, cu politici educationale neadecvate poate fi, in unele cazuri, premisa catre succes si inovatie (eh, parca a mai meritat “efortul” de a pica licenta ). Expusa fiind la un mediu multicultural si interactionand constant cu oameni din toate colturile lumii, ma simt norocoasa cu originile mele, gasind multe similaritati cu diferite alte culturi.

Poate ca experienta mea este un motiv (in plus) sa va uitati cu alti ochi la ceea ce considerati esecuri si defecte personale, parti cu care va e greu sa va impacati, indiferent daca e vorba de etnie, tara, educatie, cariera, conditie sociala, modul in care aratati etc. Va doresc, ca apoi, sa aveti curajul si forta sa vi le asumati si sa le transformati in cele mai frumoase reusite si in cele mai nobile calitati!

A trecut mai mult de o luna de cand m-am apucat de balet si e momentul sa-mi “downloadez” gandurile si sa povestesc ce s-a prins de mine pana acum. Prima demonstratie? :)  Voi face aceasta “evaluare” in pasi de balet — nu stiu daca gratiosi sau mai degraba stangaci, dar pe cat posibil masurato - numarati:

1. Baletul este matematica in miscare, daca tot am inceput prin a vorbi despre masuratori . De la comenzile de one-and-two-and-three…and eight, pana la cercuri si semicercuri, linii drepte si curbe –un fel de geometrie in spatiu, desenata cu propiul meu corp. Exactitatea distantei dintre maini si solduri, strictetea cu care trebuie executati pasii, nu imi dau sentimentul de rigiditate sau constrangere, ci de o schema “calculata” perfect, cu maiestrie, pana la cele mai mici detalii. Da, nici acum nu scap de matematica, numai ca acum nici nu-mi mai doresc.

2. Invatam enorm prin imitare, mai ales daca e vorba de o activitate complet noua. Asa ca, profesoara de balet a devenit mare in ochii mei, ii analizez fiecare accesoriu, sunt atenta la cum vorbeste, sunt curioasa de unde e (am aflat, e din New York ), si ii urmaresc fiecare miscare –noroc ca fiind vorba de balet, am o scuza buna . O cheama Jennifer si pare ca e “intr-ale baletului” de mic copil. La inceput am avut mixt feelings about her. Nu stiam daca sa am incredere in ce ne invata, plus ca nu intelegeam de ce se imbraca diferit de noi. Cum sa ai o bluza lalaie, pantaloni largi si adidasi negri la balet ?!? Apoi am vazut ca instructorul de la grupa de avansati se imbraca asemanator. Si-atunci am inteles: e important ca un profesor sa gaseasca o modalitate sa se diferentieze de elevii lui, nu cat sa puna distanta, dar cat sa se faca ascultat.

3. Dansul te face mai constient de propiul corp — mainile le tii intr-un anume fel, nu mai sunt doar “ceva” care atarna pe langa tine, iar picioarele le misti intr-un anumit ritm, nu mai sunt doar “alt-ceva” care te ajuta sa te deplasezi. Nebunia incepe cand trebuie sa-mi sincronizez mainile cu picioarele, dar atunci cand imi iese, e un mare WOW!!! Uneori, in timp ce lucrez la birou, ma trezesc ca ma uit la maini, la picioare, imi corectez tinuta, stau pe varfuri si ma minunez de ce “inventie” minunata este corpul uman si la ce nivel minim folosim acest extraordinar de complex “aparat”.

4. Repetitia chiar e mama invataturii. La inceput eram derutata de cat de repede trecem de la un exercitiu la altul. Insa profesoara mi-a spus ca invat foarte mult (ce-mi plac incurajarile de genul acesta  : )  ) si ca sa-mi dau timp. Si da, am observat, dupa mai multe lectii, ca sunt unii pasi cu care sunt mai obisnuita si-i fac (adica imit) mai bine. Asa am inceput sa capat incredere in Jennifer si chiar sa ma impac cu costumatia ei…lalaie; este un instructor excelent, e o balerina foarte talentata si de la care invat foarte multe, inclusiv sa am rabdare. Cand vad ca-si continua exercitiile si dupa antrenamentul cu noi, ma ambitioneaza sa exersez in plus. Si-asa am inceput sa fac balet si-acasa. Si se vad diferentele. Si-mi dau seama ca temele au rostul lor si a-ti pregati intalnirile (indiferent daca e un curs, o intalnire business sau balet) iti da din start un avantaj, esti mai sigur pe tine (cu motive, ca mai sunt si alte situatii) si stii cum sa dansezi –atat la propiu, cat si la figurat.

5. Baletul ma ajuta sa inteleg mai bine cum e cu invatarea. Pe masura ce avansam, sunt unele miscari care imi ies foarte bine. Si-atunci zambesc larg, cu un sentiment de triumf, care din afara nu ar parea justificabil doar de o “simpla” miscare de picior (ca doar nu am cucerit un varf munte). Insa mie nu imi pasa, in momentele alea ma simt increzatoare, prind curaj, am determinare, toata scena e a mea si…si cateva minute mai tarziu iar trecem la ceva nou si ma transform intr-o cenusareasa impiedicata (cum altfel sa fie daca isi pierde pantoful pe scari?). Asa am ajuns sa trec frecvent de la “uite ce ma pricep”, la “de fapt nu stiu nimic”. Si cum Invatarea este fiica rebela a Repetitei cu Efortul facuta cu/ din dragoste in planul Constiintei, iata de ce mi-am dat seama eu, muritorul de rand (pregatiti-va, asta o sa sune academic): esenta procesului de invatare consta in a avea flexibilitatea de a trece de la domeniu pe care il stapanesti foarte bine la ceva nou, despre care nu stii mai nimic; cu alte cuvinte sa-ti asumi riscul de a te pune in situatii inconfortabile (sunt draguta, nu le zic ridicole sau penibile) si chiar de a descoperi ca uneori esti impiedicat, ba chiar cazut in cap. Cu alte cuvinte sa ai flexibilitatea si increderea sa te “plimbi” intre ambele polaritati (“stiu foarte multe” vs “nu stiu mai nimic”); si daca nici acum nu sunt suficient de clara, sa treci de la starea de printesa la cea de cenusareasa si invers (nah, ca acum incep sa-mi pierd cititori de gen masculin –curiosi initial sa vada ce m-a apucat cu baletul, acum sunt aproape convinsi ca asta e treaba de fete.  :)  ).

6. Sportul disciplineaza stilul de viata. Cu alte cuvinte mananc putin seara si foarte rar se intampla sa mananc dupa 8, adorm mult mai devreme si in mod normal, ma trezesc cu noaptea in cap. Stiu, nu e tocmai fun. Si nici nu sunt invitata mai des in oras acum ca sunt “cheap date” ( a se citi “ Mi-am dus copilu la balet” ). Trecand peste aceste “tristeturi” si dezamagitoare pierderi, ma gandesc cu curiozitate daca o sa ajunga sa -mi disciplineze si gandurile si lecturile (macar hainele in dulap si pantofii in raft si tot e bine). Sa fie oare baletul pentru fete cum e armata pentru baieti? Sa fie oare o disciplina riguroasa calea prin care trebuie sa treaca cei care vor sa faca performanta? Sa ne fure ochii doar momentele de glorie pe care le vedem la sportivi, ignorand total procesul prin care ei trec si efortul zilnic pe care ei il fac ? Poate ca e cazul sa ne gandim si la acest aspect, mai putin fun sau plin de glorie; poate ca e timpul sa ne gandim inainte sa afirmam “ce noroc au unii” sau visam cu ochii deschisi sa fim “ca ei”, uitandu-ne doar la partea de printesa nu si de cenusareasa, sau la partea de print fermecator nu si de broasca neinteresanta (am incercat sa-mi recastig publicul masculin, asta daca nu i-am speriat definitiv.  ).

7. Ce-a fost la inceput? Balerinele sau papusile?: Ne desfasuram activitatea intr-o sala de sport ca oricare altele, deci nimic fancy sau glamorous. E de ajuns insa sa-mi pun dresurile roz, balerinii, costumul negru ca sa apar iar gandurile (mama Repetie si tata Efort nu stau degeaba). Si cum ma uit asa la cum sunt imbracata, imi amintesc de papusile din portelan, cu parul carliontat, rochii cu voal si cu pantofiori. Dar asta nu e tot: miscarile unei balerine sunt asemanatoare cu mobilitatea unei papusi. Daca ai rotit vreodata piciorul unei papusi (nu, nu ma refer la cele gonflabile si nici la cele moderne despre care nu stiu mare lucru) ai vazut ca in timp ce rotesti piciorul, soldurile raman nemiscate, piciorul e mereu drept, iar genunchii orientati catre exterior. Cam asa trebuie sa se miste si balerinele. Si-atunci ma intreb…ce a fost la inceput? Balerinele sau papusile? ( acum mi-am pierdut orice speranta ca mai am vreun cititor de gen masculin ) Ma gandesc si mai departe, la ce reprezentari ne influenteaza perceptia fata de ce e frumos si ce nu. Si da, sunt total de-acord cu diversificarea papusilor si a jucariilor (am vazut niste discutii pe tema asta) — de la culoarea “pielii” pana la forma corpului/ papusi cu disabilitati. Astfel, copii vor avea o reprezentare diversa a ce este normal si a ce este frumos; iar atunci cand vor creste vor inceta sa trateze pe cei care nu intra “in tipar” ca pe niste jucarii stricate.

8. Si-am ajuns si la faza de “Tine-ma Doamne!” — da’ doar pana-mi gasesc echilibru, dupa care lasa-ma singura . Da, de vreo doua sedinte am ajuns la miscari mai complexe, la sarituri si piruete. Febra musculara a ajuns la ordinea zilei. Uit insa si de oboseala si de tot cand vad cat e de frumos cand reusesc sa ma misc in ritm de muzica la pian, respectand schema de balet. De obicei mai raman dupa antrenament sa mai fac cateva exercitii. Cand ma pierd in hatisul unor exercitii noi, ajuta sa ma uit la balerinele de la grupul de avansati, care se misca atat de armonios si gratios si care sunt aaatat de frumoase !!! (a se observa incercarea de trezi din nou interesul citititorilor de gen masculin.  : )  ).

Dupa antrenamente plec de obicei spre campus, redescoperindu-mi mersul si corpul, avand in in minte ecoul instructiunilor si fredonand melodia de la pian — fericita ca am facut ceva nou si am invatat ceva util. Caci, pana la urma, cum altfel ar trebui facut un master pe educatie daca nu prin link cu partea practica? Asa ajungi sa intelegi pe propia-ti piele care e rolul matematicii, ce rost au temele, de ce ne-am stradui sa fim disciplinati si nu am face lucrurile ala-n dala, care sunt etapele invatarii si de ce nu ar trebui sa ne umflam in pene de la “stiu foarte mult”, dar nici sa ne speriem de la “nu stiu mai nimic”.

Pentru mine baletul e elementul care face sa am o experienta completa de student, pentru ca imi antrenez nu numai creierul ci si corpul; prin urmare invat nu numai prin a-mi misca ochii pe textele din carti sau degetele pe tastatura, dar si prin a-mi antrena picioarele pe ringul de dans.

De multe ori am zis ca mi-as dori pentru copii mei sa-si accepte cu usurinta originile si apartenta etnica si sa se concentreze pe ce le-ar placea sa faca, de exemplu sa se apuce de balet. Am repetat lucrul acesta (mecanic bineinteles) de atat de multe ori pana cand intr-o zi…mi-a picat fisa: nu despre copii mei vorbeam (pe care inca nu ii am, dar cand va fi cazul, nu stiu daca o sa-i preocupe baletul, poate vor fi interesati de chestiuni sociale, cine stie? ) ci vorbeam despre partea de copil din mine care si-ar fi dorit, nici mai mult nici mai putin, decat sa faca balet. Acum va dati seama cum a fost pentru mine, “adultul” sa-mi dau seama de dorinta asta. M-am intrebat de unde o mai fi picat si treaba asta si de cum o sa se lege baletul de preocuparile mele actuale. M-am rusinat “ca de balet imi arde mie acum”. Incurcata, confuza si suprinsa am facut totusi loc unui gand care nu stiam din ce lume vine, dar care nu dadea vreun semn ca ar mai vrea sa mai plece. (adica din categoria celor obsesiv-repetitive).

Au urmat doua zile magice. Inca nu stiu daca a fost de la faptul ca mi-am dat creierul peste cap de la un asemenea gand sau pentru ca realizasem ca intr-adevar acum pot sa fac ceva la care, in trecut, nici nu-mi permiteam sa visez. Descoperisem o usa, de a carei existenta nici nu stiam, prin care am patruns intr-o lume a imaginilor muzicale si a dansului, o lume in care culorile, sunetele se trasformau in miscare. Si de-atunci, lucrurile au devenit simple si clare, stiam ce o sa urmeze si nici macar nu eram nerabdatoare - pentru ca ar fi fost la fel de ciudat ca si cand de-abia as astepta sa respir sau sa merg. Baletul era deja cu mine, facea parte din lumea mea si era doar o chestiune de timp pana sa incep si antrenamentul.

Si ca un parinte responsabil ce sunt, mi-am dus copilu’ la balet (si m-a tarat si pe mine dupa el ), prima data la un spectacol in New York. M-am minunat, am rezistat cu greu jet-lagului (abia ma intorsesem din Romania), dar mi-am reconfirmat ca asta imi doresc si eu. Apoi am fost la o lectie introductiva la Nashville Ballet. Si a fost unul dintre acele momente cand m-am simtit ca un idiot(oata) pentru ca nu stiam absolut nimic si nu eram sigura daca primesc mai multa atentie de la instructori pentru ca sunt cea mai slaba si vor sa ma ajute sau pentru ca le sunt simpatica si au vazut o sclipire (de viitoare balerina) in mine. Primele impresii? De cumplita ignoranta. Nu am crezut nicioadata ca talpa piciorului se poate misca in atat de multe feluri si nici ca postura pe care o am nu este cea mai corecta, atunci cand analizez in detaliu.

Pana la urma am decis sa ma inscriu la Vanderbilt Ballet Classes. M-am abtinut cu greu sa nu plang, dar am zambit cu gura pana la urechi tot uitandu-ma la chitanta pe care scria balet si apoi numele meu; e drept, pe hartie era si o suma considerabila de $ - care pesemne explica de unde mi-a venit mie sa plang . De o saptamana am inceput si cursurile. Si e ca intr-o relatie in care imi place mult de celalalt, dar nu stiu mai nimic despre el, insa sunt curioasa sa-l cunosc si sa ma auto-cunosc prin comunicare si interactiune constanta. Si e frumos, e frumos tare, chiar daca mi se impiedica stangul de dreptul, chiar daca ma dezechilibrez frecvent si ma intreb cum sa reusesc sa stau pe varfuri, chiar daca uit sa-mi ridic mainile cand facem piruete si nu arat ca o domnisoara eleganta ci ca o gasca garaghioasa. Sunt insa si momente cand reusesc sa prind miscarile si sa vad cum fac sens si-atunci e sublim si as repeta ce-am invatat la nesfarsit…

Daca iti imaginezi ca e vorba doar de cateva ore de dans pe saptamana, te inseli; baletul nu vine nicioadata singur ci cu o intreaga serie de trasnformari si cu schimbari ale stilului de viata. Prin urmare am inceput sa acord cu atat mai multa atentie mancarii: fructe de dimineata, mancare cat mai sanatoasa si simplu gatita, salata si legume seara si nici astea prea tarziu (pana acum eram numita “cheap date” pentru ca de obicei nu consum alcool; sa ma astept la mai multe invitatii la cina acum ca nici nu mai mananc? ). De-asemenea, mi-am facut un obicei din a ma trezii dis de dimineata si urmatorul pas (de balet) ar fi sa ma antrenez pentru o ora, inainte sa-mi incep activitatile zilnice (cu alte cuvinte sa deschid laptopul).

M-am tot intrebat de ce vreau tocmai balet si de ce tocmai acum. Si am realizat ca este mai mult decat dorinta de a-mi “repara” copilaria. Pentru asta am invatat (adica inca invat) sa merg pe role, pe bicicleta si sa inot; ca sa nu mai spun ca am descoperit ca sunt ruda cu cel mai bogat om din lume . Nu ma intereseaza sa performez, daca o sa se intample, o sa ma bucur, dar nu am asteptari…exagerate ; nici macar nu stiu daca sunt talentata, insa asta nu ma impiedica sa vreau sa ma antrenez cat mai serios si sa fac treaba buna. Pare mai degraba sa fie implinirea un vis pe care-l proiectam asupra copiilor mei (si ma bucur ca nu mai este cazul), nevoia de a experimenta ceva nou, libertatea de a alege acea forma de sport (va asigur ca este sport) care mi se potriveste mie cel mai bine.

Printre deadline-uri, activitati pentru scoala, intalniri si conferinte, printre citit rapoarte despre educatie, economic development si diversity, isi face loc baletul, o preocupare care nu pare sa fie deranjata de mormanul de carti de pe birou (“Color blind”, Socio-economic mobility and low- status minorities”, The Process of Economic Development” etc.) si nici de treburile mele “de om mare”, atata timp cat imi arunc un ochi si la balerinii de pe podea, care stau protap peste colectia mea de cd-uri Mozart si care de-abia asteapta sa fie incaltati din nou.

I could not believe what I was hearing; I did not know how to react. I had always lived with the feeling that I came from a modest family, but suddenly, I discovered that I was a relative of one of the richest men in the world and that my roots are among the finest. The earth has spinned off its axis.  Who would have thought? But let me calm down and take it from the beginning….

I remember my grandfather, who could forge metal. When I was a kid, he let me work the bellows, blowing air into the fire until it became hot and the metal glowed, ready to model.  I wondered at how a piece of iron could take the form of a horseshoe, as the hard material began to flow and turn. He had his own blacksmith’s ’shop’ where he worked some days from morning till night. People were always calling to him from the gate, trying to get an appointment to have their horses shod. He kept an agenda to plan his meetings, often weeks in advance. Due to the professionalism of his work, he gained the respect of the locals. Through his craft, he made his fortune, bought land and built homes and gave his children weddings. Thrifty by nature, when he was not working in his trade, he was tending the garden or dealing with the animals; he loved to manage resources (money, grain, etc.). He often told me how lucky we were and how protected we were against the many evils that happen in the world, and he did not forget to remind me how lucky we were that we were so close to the train station, just a fling from the heartbeat of the city. When he was in a good mood and had more time (especially in winter) he would tell me stories (his favorites were Youth without Old Age and Life without Death); he spoke about Michael the Brave and Stephen the Great, reciting poems to me. People knew him as Manica The Gypsy, the smith from the edge of the village.

I am thinking about my grandmother. When, as a child, I wanted to take flowers from her gardens, she would rather give me money to buy them from the market because she considered it a pity to take them away from there. When she was young, she would take the young village children to the sea to do ‘mud treatments’. Then, for more than 20 years, she escorted people from the village who had health problems to  Bucharest (on the same train my grandfather referred to proudly) to be treated by her lifelong friend, ‘Doctor Stefaneasca’. I grew up hearing her talk about people who got healed, had successful operations, the daughter of I-don’t-know-whom who recovered by I-don’t-know-what treatment.  When I got sick, she took me with her to Bucharest. I was glad to see the capital, with its subways and ‘moving stairs.’  Dr. Stefanescu made me tea with biscuits, and she was very nice to me when we spoke, not to mention that she always gave me the most beautiful toys and clothes from her daughters, who had outgrown them. I grew up wearing designer foreign jeans and had a black doll, which I am not sure you could have purchased in Romania.  I always thought that the lady doctor appreciated my grandmother for bringing her eggs, milk and chicken from the countryside, but later I discovered that she appreciated my grandmother so much because she was a very smart woman who, in another environment with more opportunities, would certainly have had a successful career. Maybe that’s why my grandmother always encouraged me to study hard and to be as much as I could be.  It’s true that she is the same person who told me to find a man even smarter and stronger than me (please address any complaints to my grandmother :p). People know her as Ioana from Balteni, the wife of Manica the Smith.

My dad used to joke when I was a kid… he would tell me that I’d better not eat dark bread or chocolate because I might bite my hand, but I would pretend that I didn’t understand what he was saying :). He often advised me to associate with people smarter than me who I could learn from,  rather than to make myself feel good by being the smartest in the middle of a bunch of ’stupid’ people. He also warned me not to be attracted to the ’stuff’ I see in people’s houses, and not to steal no matter how much I like what they have; he would tell me not to be tempted by anything, not even if the people I meet have a ‘golden bridge’ in front of their house. He always said to me that he would provide for me, no matter how much it costed him to do it. Sometimes he used to tell me that he would sell the house if he needed to just to give me everything I needed. He said this often enough that I was convinced. I was made to feel certain that I would have enough resources, regardless of the situation. Words were followed by actions. In my last year of high school, while still living in Slatina, I was commuting very often to Bucharest for private lessons with an university professor; a very big part of my family income was used on my education. But my father never told me that it was not possible to have access to education. So, I grew up without too many limits and with the feeling that anything is possible. My father’s behavior could easily be labeled by some as irresponsible, unthinking or at least unrealistic. No matter how difficult the situation would have been, he always had an incredible faith that we would manage the situation for the best. People know him as a welder at the aluminum factory.

My mother is, above all, a beautiful and elegant woman. And this is not only my opinion.  When she was a teenager, it was proposed to her to be a fashion model, she found the offer confusing and not knowing what to expect, she refused. She gave birth to me when she was only 17 years old. When I was that age I married my doll to the puppy. I was given a long childhood (perhaps to compensate for her own too) where I received great care; she always took care of everything, while I read and wrote from morning till night. I learned from my mother what correctness and equality are.  I used to spend the summer in my grandparents village and she used to visit almost daily from the city (by now you know how). When she brought sweets, if my cousin happened to be there she divided them equally, or even gave her more, a behavior different from what I have seen in most other mothers. She also encouraged my curiosity and my need to be modern and fashionable, bringing me teen magazines like Bravo or Hello when she visited me in the countryside on my holidays. Her delicate presence didn’t prevent her from insisting we move to the city when I was only a few years old or from transforming into a lioness to persuade the principal of the school to move me to a better class. In all of these things, if there was only one characteristic to define my mother it would be her capacity to take care of others and the public good. People know her as Geta, the wife of Vica, and the building cleaner.

My brother is a little smaller than me. During his first grade, he ‘tortured’ me and my mum by saying ’sailom’ or ’sailon’ instead of ’sailor’ . Once, while both of us were still studying in Slatina, we went on a trip on the Olt Valley. The trip had an optional cruise on the Danube River. I wanted to go but I didn’t have enough money. When he saw that, my brother gave me his pocket money. I will never forget his gesture made with an open heart. We grew and we followed different development paths. He went to vocational school and then went to work in an aluminum factory. We have not seen each other too often in recent years, since I came to Bucharest and then went  to the the States. But whenever we meet, he seems to get taller and more handsome. Last time we talked, he spoke with so much wisdom.  I was always so proud of him, but I most admire him as he has returned to school. I cannot wait to talk to him and see  how school goes for him. My brother’s name is Emil.

As a kid I found it hard to accept that my relatives were a smith, a welder and a building cleaner. More than that I did not want to accept at all that I am a Roma/gypsy. I wished that my mother was at least a secretary and my father at least had a lighter skin tone. I would have done anything to keep my grand-grandmother on my mother’s side not to ask me anything when she was selling seeds in front of school, or at least to keep my colleagues from figuring out that she is my relative. I isolated myself from my family, finding myself (or my peace) in my story books, dreaming for hours of having adoptive parents. I imagined places I wanted to visit, the things I would have liked to experience and how much I would have had the chance to learn.

Years passed, and I got to have adoptive parents, to travel to and see beautiful places, to be accepted in families with royal blood and noble names. Some fragments of my life are more beautiful or adventurous than movie scenes and similar to the most beautiful stories. I started to gain access to the kind of knowledge I had always wanted. And you see, sometimes education does not make you any smarter or more wise…it only changes your perception. When I learned about economic development I realized that my grandfather could have had had a brilliant career at the World Bank, my grandmother has always been a social worker who helped her community in a natural and spontaneous way (and, I am so thankful, provided me access to the best doctors in the country). When I was in Guatemala, I understood how much what my father taught me mattered  and that my start in life was full of ambitions and encouragement. Understanding ‘The Culture of Serving Others’ in the U.S. I was never more proud of my mother and her occupation. When I read about the lack of interest of students to continue their studies, I sincerely admire my brother for his motivation to complete high school.

While it is far from being perfect, my family is guided by strong principles and values, a desire to be respected and integrated into society.  They made me feel safe, but more important than anything … they gave me freedom to choose and support in whatever I wanted to do. I could tell them that I want to study or to be a salesperson in a shop; as long as I was happy for them it was fine. Happy with what I am doing, they have never pushed me to take a career that will bring me lot of money, or to do something that they thought would be better for me. When I failed my final exam at the undergraduate level, they never judged me or accused me of breaching their trust. You would be crazy not to appreciate something like this, blind or brainwashed by a society without values.

What a crazy world we live in if a child refused to recognize her parents because of race, social standing or material wealth! But things have changed now in the only place where change must happen… in my head; now I cannot imagine a better family.  As a consequence, I don’t compromise myself or have to make an effort to ‘accept’ them as they are… I have finally opened my eyes and really see them: extremely rich and valuable people, a treasure not take your eyes off of (though it is not shiny), but it conquers your soul, it gives you wings and guides you to development.

Looking at my genealogical tree, following the values of my family, who do you imagine I discovered to be my relative? Andrew Carnegie, a world famed philanthropist and one of the richest men in the world. He believed ‘a man that dies rich dies in disgrace’, therefore he donated his ‘tons of money’ for philanthropic purposes, arguing that what he left to his family was its principles and values, which is sufficient for future generations to restore their material wealth. I admit that after I found out this, Andrew Carnegie became my favorite uncle!

With such relatives and realizing that I have such a rich dowry, I can only do my best to get up to the standards ‘imposed’ by my family.

Nu-mi vine sa cred ce-am aflat, nici nu stiu cum sa reactionez. Mereu am trait cu impresia ca provin dintr-o familie modesta pana acum cand aflu ca, din contra, sunt ruda cu unul dintre cei mai bogati oameni din lume si ca originile mele sunt dintre cele mai alese. Se invarte pamantul cu mine…cine-ar fi crezut? Dar sa ma calmez si sa o iau cu inceputul…

Imi amintesc de bunicul meu care stia sa prelucreze fierul. Cand eram copil ma punea sa trag la foale pana cand metalul se inrosea si devenea gata de modelat. Ma minunam cum o bucata de fier lua forma unei potcoave, cum materia curgea si se transforma.  Avea propia lui fierarie, ‘birou’ in care in unele zile lucra de dimineata pana seara. Mereu strigau oamenii la poarta; veneau sa-si programeze caii la potcovit. Avea un caiet de notite si-si planifica intalnirile, uneori cu saptamani inainte. Datorita seriozitatii cu care isi facea treaba se bucura de respectul localnicilor. Cu meseria avuta a facut avere; a cumparat pamant si a facut case si nunti la copii. Gospodar din fire, cand nu lucra in fierarie se ocupa de gradina sau de animale; ii placea foarte mult sa gestioneze resurse (bani, cereale etc.). De multe ori imi spunea de cat de multe avem noi si cat de protejati suntem fata de multe rele care se intampla in lume; nu uita sa-mi reaminteasca si cat de norocosi suntem ca avem gara de tren aproape si astfel suntem doar la o aruncatura de bat de oras. Cand era bine dispus si avea mai mult timp (mai ales iarna) imi spunea povesti (preferata lui era Tinerete fara batranete si viata fara de moarte), imi vorbea de Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si-mi recita poezii. Oamenii il stiau de Manica Tiganu’, fierarul de la marginea satului.

Ma gandesc si la bunica mea. Cand vroiam sa iau flori din cele 3 gradini pe care le ingrijeste, imi spunea ca ar prefera sa imi dea bani sa-mi cumpar de la piata pentru ca ‘e pacat de ele sa le rupi, mamaie’. Cand era tanara ducea copii din sat in la mare sa faca ‘tratament cu namol’. Apoi, pentru mai mult de 20 de ani a dus la Bucuresti (cu acelasi tren de care zicea bunicul meu) oamenii din sat cu probleme de sanatate, la prietena ei de-o viata ‘doctora Stefaneasca’. Am crescut auzind-o de oameni care s-au insanatosit, de operatii reusite, de fata-lu-nu-stiu-cine care s-a facut bine de la nu-stiu-ce-tratament.  Cand ma imbolnaveam ma lua cu ea la Bucuresti. Eu ma bucuram cand veneam in capitala; mergeam cu metroul si scari miscatoare si doamna doctor Stefanescu imi facea ceai cu biscuiti si-mi vorbea foarte frumos; ca sa nu mai spun ca imi dadea mereu jucarii si cele mai frumoase haine de la fetele ei mai mari. Am crescut astfel cu costum de blugi adus din strainatate si papusa ‘negresa’ care nici nu stiu daca se puteau cumpara din Romania. Am crezut ca doamna doctor o aprecieaza pe bunica-mea pentru ca ii aducea oua, lapte si gaini de la tara; insa ani mai tarziu, am aflat ca o apreciaza asa mult pe bunica mea pentru ca e o femeie foarte desteapta si daca ar fi crescut in alt mediu ar fi avut cu siguranta o cariera de succes. Poate ca de aceea bunica m-a incurajat sa invat cat mai bine si sa devin cat mai buna. E drept ca tot ea mi-a zis sa-mi gasesc un barbat mai destept si mai puternic decat mine (posibile plangeri si reclamatii pe adresa bunicii, va rog :p).  Pe bunica-mea oamenii o stiu ca Ioana lu’ Manica Fieraru’ de la Balteni.

Tata glumea cand eram mica…imi spunea sa nu cumva sa mananc ciocolata sau paine neagra ca o sa ma musc de mana, dar eu ma faceam ca nu inteleg ce zice. Ma sfatuia des sa ma alatur unor oameni mai destepti decat mine de la care sa am ce sa invat, decat sa ma simt bine fiind cea mai buna printe oameni mai putin destepti. De-asemenea, imi zicea sa nu-mi ‘fure ochii’ nimic din casele oamenilor, sa nu ‘pun mana’ pe nici un obiect oricat de mult mi-ar placea, fie si daca oamenii respectivi au si ‘pod de aur’ in fata casei. Mi-a zis mereu ca imi da el tot ce am nevoie si daca nu are se da peste cap si tot o sa am ce-mi doresc. Uneori imi spunea ca ar vinde si casa daca e nevoie doar ca sa am tot ce-mi trebuie. O spunea cu convingere si suficient de des. Am avut astfel siguranta ca (o sa) am suficiente resurse indiferent de ‘realitatea’ curenta. Cuvintelor li s-au adaugat si fapte. In ultimul an de liceu, pe cand inca locuiam in Slatina, faceam naveta la Bucuresti  (exact…cu acelasi tren) ca sa fac meditatii cu o profesoara universitara, consumand pe educatie mare parte din (ne)veniturile familiei. Nu mi s-a zis ca nu se poate. Am crescut astfel fara prea multe limite si cu senzatia ca orice e posibil. Comportamentul tatalui meu ar putea fi foarte usor catalogat de unii iresponsabil, inconstient sau cel putin irealist. Indiferent de cat de dificila ar fi fost situatia, avea o incredere incredibila ca ‘las’ ca ne descurcam noi’. Oamenii il stiu ca Vica care lucreaza la uzina de-aluminiu ca sudor.

Mama este, mai inainte de toate, o femeie frumoasa si eleganta. Si nu e numai parerea mea; cand era adolescenta i s-a propus sa fie fotomodel, insa incurcata de propunere si nestiind la ce sa se astepte, a refuzat. Pe mine m-a avut cand avea doar 17 ani. La varsta aceea eu abia terminam de maritat papusa cu catzelu’. Am avut o copilarie lunga (poate cat sa o compensez si pe a ei) in care am beneficiat de multa grija; mereu a stat ‘in picioarele mele’ cat timp eu citeam si scriam de dimineata pana seara. De la mama am invatat ce inseamna corectitudinea si egalitatea; verile cand stateam la tara ea facea naveta zilnic de la oras (de-acum stiti cum). Aducea dulciuri insa daca se intampla sa fie si verisoara mea pe-acolo le impartea egal, ba chiar ii dadea ei mai mult, comportament diferit fata de ce vazusem la alte mame. De-asemenea, mi-a incurajat curiozitatile si nevoia de a fi moderna (si mondena :P) aducandu-mi la tara unde imi petreceam vacantele, reviste de adolescenti precum Bravo sau Salut (pe vremena mea astea erau :P). Prezenta ei delicata nu a impiedicat-o sa insiste sa ne mutam la oras cand aveam doar cativa ani si nici sa se transforme intr-o leoaica si sa convinga directorul scolii sa ma mute la o clasa mai buna. Cu toate astea daca ar fi doar o fraza prin care as defini-o pe mama ar fi capacitatea de a avea grija de cei din jur si de bunul public. Oamenii o stiu ca Geta lu’ Vica si femeie de serviciu.

Ma gandesc si la fratele meu care este un pic mai mic decat mine. Cat m-am chinuit si eu si mama cand era in clasa intai sa zica ‘marinar’ si nu marinel si nici marinal :). Cand eram in scoala am fost amandoi intr-o excursie pe Valea Oltului. Optional in excursie era si o plimbare cu vaporul pe Dunare. Mi-ar fi placut sa ma duc insa nu aveam suficienti bani. Atunci mi-a oferit el banii lui de buzunar. Nu o sa uit niciodata gestul lui facut cu inima deschisa. Am crescut si am urmat carari de dezvoltare diferite. El a facut scoala profesionala si apoi s-a angajat intr-o uzina care are de-a face tot cu aluminiu. Nu ne-am vazut prea des in ultimii ani, de cand eu am venit la Bucuresti, iar apoi am plecat in State. Insa de cate ori ma duc acasa parca e si mai inalt si mai frumos. Ultima data cand am vorbit cu el mi-a spus atat de multe lucruri intelepte, am fost atat de mandra de el; insa cel mai mult il admir pentru ca s-a reintors la liceu. De-abia astept sa vorbesc cu el si sa vad cum ii merge cu scoala. Pe fratele meu il cheama Emil.

Cat am fost copil mi-a fost greu sa accept ca sunt ruda cu un poctovar, un muncitor si o femeie de serviciu. Ca sa nu mai spun ca nu am vrut sa accept in ruptul capului ca sunt tiganca. Imi doream ca mama sa fi fost macar secretara, iar tata ideal cu cateva tonuri mai deschis la piele. As fi dat orice ca strabunica din partea mamei sa nu ma intrebe de vorba cand vindea seminte in fata scolii; sau macar colegii sa nu se prinda ca mi-e ruda. Ma izolam de familie si ma regaseam in cartile mele de povesti, visand ore-n sir sa am parinti adoptivi. Imi imaginam ce locuri as fi vizitat, ce lucruri as fi experimentat si cat de multe as cunoaste.

Anii au trecut si am ajuns sa am parinti adoptivi, sa calatoresc si sa vad locuri minunate, sa fiu acceptata in familii cu nume mari si vita nobila. Am avut fragmente din viata care au intrecut scene de film si care au semanat cu cele mai frumoase povesti. Am inceput sa am acces la cunoastere asa cum am visat dintotdeauna. Si vedeti voi, uneori educatia nu te face mai destept si nici mai intelept…nu face altceva ‘decat’ sa-ti schimbe perceptia. Cand am invatat despre economic development mi-am dat seama ca bunicul meu ar fi avut o cariera stralucita la World Bank, bunica-mea a fost dintotdeauna un social worker care a ajutat intr-un mod natural si spontan comunitatea ei; iar eu ii multumesc atat de mult pentru ca mi-a oferit acces la cei mai buni medici din tara. Cand am fost in Guatemala am inteles cat de mult a contat ce m-a invatat tata si cu ce ambitiii si incurajari am pornit in viata. Cand am inteles ‘the culture of serving’ in State am fost mai mandra de mama mea ca niciodata. Cand am citit despre lipsa de interes a elevilor sa-si continue studiilor, l-am admirat sincer pe fratele meu pentru motivatia de a-si termina liceul.

Departe de perfectiune, chiar si cu multe neajunsuri, familia mea este ghidata de principii si valori puternice, de dorinta de a fi respectati si integrati in societate;ai mei mi-au oferit siguranta, dar mai mult decat orice…mi-au oferit libertate si sprijin in orice am vrut sa fac. Puteam sa le spun ca vreau sa studiez sau ca vreau sa fiu vanzatoare intr-un aprozar; atata timp cat si fi fost fericita pentru ei tot bine ar fi fost. Chiar daca se bucura de ceea ce fac nu m-au impins niciodata nici spre o ‘meserie banoasa’ sau spre ceva ce ar fi crezut ei ca ar fi mai bine pentru mine. Atunci cand am picat licenta, nu mi-au zis nici macar o data ca as fi vreo proasta sau ca nu am meritat increderea lor. Ar trebui sa fii nebun sa nu apreciezi asa ceva, sa fii de-a dreptul chior sau sa ai creierul spalat de o societate cu valori pe dos.

In ce lume nebuna trebuie sa traim daca un copil refuza sa-si recunoasca parintii din cauza rasei, a functiilor sau a bogatiei materiale! Insa lucrurile s-au schimbat acum in singurul loc unde trebuia sa se produca o schimbare…in capul meu; acum nu-mi imaginez ca as fi putut sa ma nasc intr-o familie mai buna sau mai aleasa; ca atare, in nici un caz nu fac un compromis cu mine insami sau din bunatate ii accept asa cum sunt, ci in sfarsit am ochi sa ii vad cu adevarat: niste oameni valorosi si extraordinar de bogati; o bogatie care nu-ti ia ochii, dar iti cucereste sufletul, iti da aripi si te ghideaza spre dezvoltare.

Cautand in arborele meu genealogic, mergand pe firul valorilor familiei mele cu cine credeti ca am descoperit ca sunt ruda? Cu Andrew Carnegie, filantrop renumit si unul dintre cei mai bogati oameni din lume. El considera ca ‘omul care moare bogat, moare in dizgratie’; asadar a donat ‘tonele de bani’ avute in scopuri filantropice, afirmand ca ceea ce lasa mostenire familiei sunt principiile si valorile lui, acestea fiind suficiente generatiilor viitoare pentru a reface bogatia materiala. Recunosc ca dupa ce am aflat toate astea, Andrew Carnegie a devenit unchiul meu preferat!

Cu astfel de rude si trezindu-ma pe cap cu o zestre atat de bogata, nu-mi ramane decat sa fac tot posibilul sa ma ridic la standardele ‘impuse’ de familia mea.

Am auzit prima data de Outliers, carte scrisa de Malcolm Gladwell, intr-o discutie cu Tincuta Baltag. Cand mi-a zis ca trebuie neaparat sa o citesc, m-am gandit ca…bine bine o sa ma apuc de ea…uitandu-ma la cartile incepute de pe birou. M-a surprins insa determinarea cu care mi s-a recomandat sa o citesc ACUM. Curioasa de “Ce-o avea cartea asta atat de special?” mi-am reprioritizat lecturile. Prima data m-am intrebat ce vrea sa insemne “outlier” mai ales ca de un an de cand vorbesc zilnic limba engleza, nu l-am auzit folosit in conversatii. Am aflat asadar ca Outlier inseamna, in versiune tradusa si adaptata…ceva iesit din comun, ceva ce nu se incadreaza in tipar. Autorul foloseste conceptul de Outliers pentru a se referi la persoane exceptionale si care s-au remarcat printr-un succes iesit din comun. La un simplu Google search la “Outliers review” am gasit o serie de articole cu privire la carte. De aceea nu-mi propun sa descriu fiecare capitol al cartii ci doar o sa prezint cateva idei care au ramas cu mine la cateva saptamani dupa ce am terminat cartea.

Una dintre aceste idei (si intr-un fel tema principala a cartii) este rapoartarea la ‘outliers-i‘ precum Bill Gates, Beatles, etc. Pana acum am fost familiara cu doua abordari cu privire la aceste ‘exceptii’. In primul rand ca succesul iesit din comun/ genialitate reprezinta 1% talent si restul efortul si munca depusa de respectivele persoane. Apoi, aceste persoane sunt vazute aproape intr-un mod magic, niste eroi care parca ar avea puteri supranaturale, intr-o aura ‘incredibilo-fantastico- minunata’. E de ajuns sa-ti imaginezi ca te-ai intalni cu Barack Obama, Bill Gates sau vreo alta ‘exceptie’ care iti este tie pe plac, ca sa te convingi de aceasta abordare pe care mai cu totii o avem. In ambele cazuri, focusul este pe individ. Insa lui Gladwell ii reuseste sa ii dea jos de pe piedestale si sa-i analizeze; sa prezinte nu numai rezultatele acestor ‘outliers-i’ ci si contextul in care ei s-au format, oportunitatile pe care ei le-au avut. Pentru mine a fost un fel de demitizare a acestor exceptii, posibilitatea de a-mi forma o parere luand in calcul mai multe dimensiuni nu numai talentul si abilitatile acestora.

O alta idee care a facut click la mine si care se leaga bine de aceasta ‘demitizare’ si intelegere a exceptiilor tine de legatura dintre succes si origini. Gladwell sustine ca succesul pe care il avem nu vine in ciuda originilor avute ci datorita acestora. Care va sa zica Obama nu este presedintele Statelor Unite in ciuda faptul ca este ‘de culoare’ ci (si) datorita acestui fapt. Nadia Comaneci nu este o campioana olimpica in ciuda faptului ca este romanca ci (si) datorita faptului ca este din Romania. Si asta m-a pus pe ganduri. Pentru mine aceasta idee a dus la o repozitionare fata de familia mea si fata de originea mea etnica. Mereu am vazut interesul meu pentru educatie in opozitie cu faptul ca sunt tiganca. In capul meu ideea de a fii tigan si de primi recunoastere sociala nu s-au pupat nicioadata, au fost mereu in opozitie. Insa acum sunt mult mai deschisa ideii ca cele doua ‘extreme’ pot trai foarte bine una cu cealalta, ba chiar identitatea mea etnica si familia in care am crescut sa determine ceea ce am facut pana acum. In mintea mea este un super wow! Ma gandesc de-asemenea la toti romanii care au ajuns sa aiba succes atat in tara cat si in strainanate si carora le este rusine cu tara lor, ba chiar de multe ori isi ascund nationalitatea. Oare s-au gandit vreodata ca succesul pe care il au este (si) datorita faptului ca s-au nascut si au crescut in Romania?

Ce-i mai iese foarte bine lui Gladwell…este sa prezinte ce inseamna diferentele culturale, nu la nivelul de salut si stil de imbracaminte ci in profunzime, la nivelul de paternuri care duc la stiluri de lucru si performante diferite. Ce mi-a atras atentia in mod deosebit la aceasta parte este raportarea diferita la autoritate, in functie de cultura din care faci parte. Capitolul meu preferat este ‘The Ethnic History of Plane Crashes” . Este uluitor sa intelegi ca in spatele prabusirii unor avioane, nu este ceva tehnic, nu este o problema majora cu avionul, ci este de fapt rezultatul unei comunicari deficitare dintre piloti. E aproape infricosator sa citesti la ce dezastre poate duce ‘respectul’ fata de autoritate (functie, varsta sau ambele). Chiar daca, mai ales atunci cand eram copil, am intuit cum stau lucrurile cu pronumele de politete, abia dupa ce am citit Outliers am inteles cu adevarat cat de puternic este si ce distanta in procesul de comunicare poate crea. Fa doar un simplu exercitiu de imaginatie si spune-i unui profesor pentru care ai un mare respect ‘tu’ in loc de ‘dumneavoastra’. Ce observi? Outliers mi-a deschis ochii si m-a facut sa reflectez la modul in care ne rapoartam la ‘autoritate’ nu numai de dragul filosofatului ci si pentru ca este un subiect extrem de important mai ales pentru societatea moderna; o tema, o paradigma care necesita schimbari si despre care o sa vorbesc separat, intr-un articol viitor.

La sfarsit, Gladwell vine cu o descriere a ‘exceptiilor’ care practic sumarizeaza cartea: ‘They are products of history and community, of opportunity and legacy. Their success is not exceptional or mysterious. It is grounded in a web of advantages and inheritances, some deserved, some not, some earned, some just plain lucky- but all critical to making them who they are. The outlier, in the end, is not an outlier at all.’

Outliers nu este o carte ‘grea’ si nici lunga; in schimb este o lectura menita sa te puna pe ganduri si sa-ti schimbe pe nesimtitte paradigmele prin care vezi viata.  Mie mi-a schimbat modul in care ma raportez la ‘Outliers-i’, m-a facut sa inteleg ca exista o legatura intre origini si succes si, mai mult de-atat, m-a facut sa ma gandesc foarte serios la cum influenteaza raportarea la autoritate eficienta comunicarii.

Daca recomand Outliers? Asta cu siguranta! Si cu certitudine merita sa te ocupi de carte chiar ACUM! Spor la citit!

Cultura a culturilor: intr-o zi, in campus, am comandat mai multe feluri de mancare: indiana, mexicana etc.; puse pe aceeasi farfurie aromele au inceput sa se amestece pana cand nu am mai stiut care cum mai e. Cam asa e si cu Statele Unite: gasesti toate natiile si toate culturile amestecate in aceeasi ‘farfurie’.

Ca in filme: am crescut uitandu-ma la Dallas, Salvati de Clopotel si Beverly Hills. Cand am venit aici, mai ales la inceput, mi se parea ca traiesc ca in filme. Peste tot vedeam lucruri care pana atunci le vazusem doar la televizor. Daca industria cinematografica ar fi mai dezvoltata in Romania si americanii care ar veni la noi, ar trai tot ca-n filme.

Material world: de la tehnologie, la haine, la ce te gandesti si nu te gandesti…totul e ‘livrabil’. Magazinele ma ametesc si ma sufoca de la prea multe variante, asa ca de cele mai multe ori tintesc ce am nevoie si o zbughesc; mi s-a intamplat insa de cateva ori sa experimentez consumerismul la inalte niveluri in restaurante cu “all you can eat” sau uitandu-ma sfintii proband rochii super la super reduceri.

Like a virgin: daca te uiti la prea multe filme americane, poti foarte usor sa generalizezi si sa crezi ca americanii sunt foarte libertini. In unele cazuri este adevarat insa nu este mereu asa; depinde foarte mult si in ce parte a US ai crescut si carei religii apartii. De exemplu, mi s-a intamplat sa aud atat fete cat si baieti care vor sa-si inceapa viata sexuala dupa casatorie. Astfel am inceput sa fac diferenta dintre fanteziile hollywood-iene si realitatea de zi cu zi.

Social mobility: sa te muti dintr-un stat in altul e o practica des intalnita; mai mult de-atat, trecerea de la un statut la altul este posibila si incurajata. Desigur sunt si exceptii, insa in cele mai multe cazuri esti ‘judecat’ in functie de output - rezultate si performanta si mai putin in functie de input - de unde vii si “de-al cui esti”. Nu e de mirare ca aici am avut curajul sa vorbesc prima data despre grupul etnic de care apartin. Cu toate acestea, poti lejer sa gasesti ceea ce americanii numesc ‘NY provincial’.

Mai greu cu radacinile: intr-o zi am gasit in fata gradinii trandafiri si un sac de pamant. Nu parea sa fie timpul sa fie mutati. Ma obisnuisem cu florile pe care le vazusem cum cresc si mi s-a parut ciudat ca peste noapte sa ma trezesc cu altele deja inflorite, ca si cand ar fi fost acolo dintotdeauna; chiar daca foarte stralucitoare la inceput, florile s-au palit repede; cand punea bunica-mea trandafiri in gradina, asteptam un an sau chiar doi pana cand ii vedeam infloriti: le lua un timp pana cand apartineau locului.

Charity culture: nu mi-am dat seama cat de mult face parte din cultura americana sa faci acte de caritate pana cand un prieten a platit pentru ‘nustiucetipde’ certificat care sa-i permita sa faca voluntariat. In fiecare saptamana, petrece cateva ore pentru a-i sprijini pe altii mai putin norocosi. Cu mic cu mare, de la fundatii pana la biserici, de la companii pana la scoli, americanii fac voluntariat, se ofera sa ajute si sa sprijine, doneaza ce au in plus si trimit ajutoare in tari mai putin dezvoltate.

Culture of serving: ‘clientul are intotdeauna dreptate’ nu este doar un motto pe care companiile il folosesc sa vanda mai mult. Este atitudinea pe care o intalnesti nu numai la birocrati, dar si in diferite alte medii (scoala, business etc.). La primele intalniri stateam putin pe ganduri pana ma lamuream daca “What can I do for you?” e chiar pe bune. Mi se spunea apoi explicit ca e timpul meu si ca il folosim cum e cel mai bine pentru mine. M-am obisnuit astfel cu intalniri de 40-50 de minute foarte eficiente.

All right all the time: sunt rare sanse sa auzi ‘Ce prost te-ai imbracat azi!’ sau ‘Ce pocit pronunti cuvintele!’. Din contra, esti incurajat si ‘complimentat’ mai tot timpul; Printre atata ‘great’, ‘thanksful’, ‘amazing’, ‘What a wonderful job!’, se pot intampla cel putin doua lucruri: sa te simti bine si sa te culci pe o ureche ca esti bun. Eu le-am incercat pe amandoua; insa, dupa un timp, le-am cerut sa ma corecteze cand pronunt gresit, incurc cuvinte etc. Si de-atunci s-au mutat de la ‘laudat’ la ‘corectat’. Inca ma intreb daca e pentru ca se pricep si la feedback sau pentru ca am eu mult(e) de imbunatatit :).

Dintr-un garaj in altul: chiar daca stau de aproape un an intr-un cartier cu case, marea parte din ele neavand nici macar gard…nu am apucat sa cunosc nici un vecin. O singura data cand am pierdut cainele am alarmat tot cartierul si am interactionat cu cativa dintre ei. Ziduri, chiar daca nu vizibile nu te lasa sa te uiti in curtea vecinului ca macar sa stii daca are vreo capra sau nu. In general nu se vorbeste despre religie, despre bani si cu atat mai putin despre sex. Oare care sa fie granita dintre ‘privacy’ si ‘loneliness’ ?

Din curtea casei la curtea judecatoreasca: cand eram la gradinita aveam un vecin de bloc cu care cand ma jucam cand ma certam; eu stateam la parter pe o parte a blocului si el tot la parter pe partea cealalta. De multe ori ne certam cand vreunul dintre noi statea fara permisiunea celuilalt in fata blocului care nu era ‘a lui’ (cu un dezvoltat spirit al propietatii, impartisem blocul :P). Povesti asemanatoare aud si aici: soti in proces de divort si care nu demult imparteau acelasi camin, le este frica sa nu treaca din greseala in partea de casa care nu le mai apartine.

Double parties and no ID: fiind intre doua departamente- cel de educatie si scoala de business, la sfarsit de an scolar a plouat cu petreceri; de la una dintre ele am facut cale intoarsa pentru ca nu am avut ID la mine. Alta data am vrut sa cumpar vin, dar, din nou, pentru ca nu am avut nici o dovada care sa ateste ca am peste 21 de ani, nici dupa fierbinti rugaminti si intrebarea ‘Chiar par sa am mai putin de 21 de ani?’ (la care ma bucur ca nu mi s-a raspuns) nu am avut acces la licorile ametitoare de neuroni.

Aer conditionat: acum 3 ani am locuit in Baltimore, intr-o casa incapatoare, de una singura. Mi s-a intamplat ca musafiri sa se ofere sa vada ce s-a intamplat cu aerul condionat; nu le venea sa creada ca pur si simplu nu-i dau drumul si ca, da, prefer sa fie ce ei numeau sauna. Aerul conditionat ma revolta necontenit. Nu stiu cum sa ma mai feresc ca sa nu-mi infunde nasul si sa nu-mi lacrimeze ochii. Ca sa nu mai spun ca iarna este prea cald inauntru si vara mult prea frig…De ce dom’le, de ce?

Pronumele de politete-nu exista: e unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult (o sa revin asupra acestui subiect intr-un review la Outliers). Cand spui ‘you’ eviti orice confuzie, orice motiv sa te simiti stanjenit sau prost ca nu te adresezi ‘politicos’ cuiva mai in varsta. Eu cred ca a te adresa cu ‘tu’ in loc de ‘dumneata’ sau ‘dumneavostra’ pune partenerii de discutie pe picior de egalitate; cred ca de-asenenea ca sunt nenumarate alte modalitati de a-ti arata respectul si care nu au nimic in legatura cu folosirea pronumelui de politete.

Totul se recicleaza, nimic nu se arunca: chiar daca incepusem inca din Romania, din toamna de cand am reinceput scoala a devenit ‘oficial’: acasa am inca doua cosuri de gunoi: unul pentru plastic si celalalt pentru hartie. Peste tot la scoala avem cosuri separate. Imi amintesc ca in Romania duceam hartia si plasticul in locuri special amenajate. Aici mai fiecare casa si institutie incurajeaza reciclatul si sa “think green”. Sunt sigura ca si in Romania va deveni o practica foarte des intalnita- cat de curand.

Educatie: reintoarsa in State cu education type of business, primele diferente observate au legatura cu sistemul de invatamant public-privat. Daca in Romania educatia la ‘stat’ este apreciata si valorizata, aici educatia ‘privata’ este cea care are castig de cauza. O alta diferenta consta in cat esti de dispus sa platesti pentru scoala:  daca in Romania cam strambam din nas la locurile ‘cu taxa’ aici studentii sunt obisnuiti sa plateasca bani grei pentru accesul pe care il au la educatie.

*Aceasta este o scurta trecere in revista a cum vad eu diferite aspecte ale culturii americane. Sunt insa bucuroasa sa ofer mai multe detalii, sa raspund la intrebari si sa impartasesc din experienta mea de locuit in State, de mai mult de un an. Un ultim gand legat de cultura americana…la prima vedere pare o cultura exportata in multe alte tari, inclusiv in Romania. Atunci cand afirmam acest lucru, e important sa nu ne ghidam doar dupa aspecte superficiale gen fast food si filme de la Hollywood; pentru ca, din punctul meu de vedere, acestea nu reprezinta ceea ce este in esenta cultura americana. Pentru mai multe discutii pe tema aceasta, scrieti-mi!