De multe ori am zis ca mi-as dori pentru copii mei sa-si accepte cu usurinta originile si apartenta etnica si sa se concentreze pe ce le-ar placea sa faca, de exemplu sa se apuce de balet. Am repetat lucrul acesta (mecanic bineinteles) de atat de multe ori pana cand intr-o zi…mi-a picat fisa: nu despre copii mei vorbeam (pe care inca nu ii am, dar cand va fi cazul, nu stiu daca o sa-i preocupe baletul, poate vor fi interesati de chestiuni sociale, cine stie? ) ci vorbeam despre partea de copil din mine care si-ar fi dorit, nici mai mult nici mai putin, decat sa faca balet. Acum va dati seama cum a fost pentru mine, “adultul” sa-mi dau seama de dorinta asta. M-am intrebat de unde o mai fi picat si treaba asta si de cum o sa se lege baletul de preocuparile mele actuale. M-am rusinat “ca de balet imi arde mie acum”. Incurcata, confuza si suprinsa am facut totusi loc unui gand care nu stiam din ce lume vine, dar care nu dadea vreun semn ca ar mai vrea sa mai plece. (adica din categoria celor obsesiv-repetitive).

Au urmat doua zile magice. Inca nu stiu daca a fost de la faptul ca mi-am dat creierul peste cap de la un asemenea gand sau pentru ca realizasem ca intr-adevar acum pot sa fac ceva la care, in trecut, nici nu-mi permiteam sa visez. Descoperisem o usa, de a carei existenta nici nu stiam, prin care am patruns intr-o lume a imaginilor muzicale si a dansului, o lume in care culorile, sunetele se trasformau in miscare. Si de-atunci, lucrurile au devenit simple si clare, stiam ce o sa urmeze si nici macar nu eram nerabdatoare - pentru ca ar fi fost la fel de ciudat ca si cand de-abia as astepta sa respir sau sa merg. Baletul era deja cu mine, facea parte din lumea mea si era doar o chestiune de timp pana sa incep si antrenamentul.

Si ca un parinte responsabil ce sunt, mi-am dus copilu’ la balet (si m-a tarat si pe mine dupa el ), prima data la un spectacol in New York. M-am minunat, am rezistat cu greu jet-lagului (abia ma intorsesem din Romania), dar mi-am reconfirmat ca asta imi doresc si eu. Apoi am fost la o lectie introductiva la Nashville Ballet. Si a fost unul dintre acele momente cand m-am simtit ca un idiot(oata) pentru ca nu stiam absolut nimic si nu eram sigura daca primesc mai multa atentie de la instructori pentru ca sunt cea mai slaba si vor sa ma ajute sau pentru ca le sunt simpatica si au vazut o sclipire (de viitoare balerina) in mine. Primele impresii? De cumplita ignoranta. Nu am crezut nicioadata ca talpa piciorului se poate misca in atat de multe feluri si nici ca postura pe care o am nu este cea mai corecta, atunci cand analizez in detaliu.

Pana la urma am decis sa ma inscriu la Vanderbilt Ballet Classes. M-am abtinut cu greu sa nu plang, dar am zambit cu gura pana la urechi tot uitandu-ma la chitanta pe care scria balet si apoi numele meu; e drept, pe hartie era si o suma considerabila de $ - care pesemne explica de unde mi-a venit mie sa plang . De o saptamana am inceput si cursurile. Si e ca intr-o relatie in care imi place mult de celalalt, dar nu stiu mai nimic despre el, insa sunt curioasa sa-l cunosc si sa ma auto-cunosc prin comunicare si interactiune constanta. Si e frumos, e frumos tare, chiar daca mi se impiedica stangul de dreptul, chiar daca ma dezechilibrez frecvent si ma intreb cum sa reusesc sa stau pe varfuri, chiar daca uit sa-mi ridic mainile cand facem piruete si nu arat ca o domnisoara eleganta ci ca o gasca garaghioasa. Sunt insa si momente cand reusesc sa prind miscarile si sa vad cum fac sens si-atunci e sublim si as repeta ce-am invatat la nesfarsit…

Daca iti imaginezi ca e vorba doar de cateva ore de dans pe saptamana, te inseli; baletul nu vine nicioadata singur ci cu o intreaga serie de trasnformari si cu schimbari ale stilului de viata. Prin urmare am inceput sa acord cu atat mai multa atentie mancarii: fructe de dimineata, mancare cat mai sanatoasa si simplu gatita, salata si legume seara si nici astea prea tarziu (pana acum eram numita “cheap date” pentru ca de obicei nu consum alcool; sa ma astept la mai multe invitatii la cina acum ca nici nu mai mananc? ). De-asemenea, mi-am facut un obicei din a ma trezii dis de dimineata si urmatorul pas (de balet) ar fi sa ma antrenez pentru o ora, inainte sa-mi incep activitatile zilnice (cu alte cuvinte sa deschid laptopul).

M-am tot intrebat de ce vreau tocmai balet si de ce tocmai acum. Si am realizat ca este mai mult decat dorinta de a-mi “repara” copilaria. Pentru asta am invatat (adica inca invat) sa merg pe role, pe bicicleta si sa inot; ca sa nu mai spun ca am descoperit ca sunt ruda cu cel mai bogat om din lume . Nu ma intereseaza sa performez, daca o sa se intample, o sa ma bucur, dar nu am asteptari…exagerate ; nici macar nu stiu daca sunt talentata, insa asta nu ma impiedica sa vreau sa ma antrenez cat mai serios si sa fac treaba buna. Pare mai degraba sa fie implinirea un vis pe care-l proiectam asupra copiilor mei (si ma bucur ca nu mai este cazul), nevoia de a experimenta ceva nou, libertatea de a alege acea forma de sport (va asigur ca este sport) care mi se potriveste mie cel mai bine.

Printre deadline-uri, activitati pentru scoala, intalniri si conferinte, printre citit rapoarte despre educatie, economic development si diversity, isi face loc baletul, o preocupare care nu pare sa fie deranjata de mormanul de carti de pe birou (“Color blind”, Socio-economic mobility and low- status minorities”, The Process of Economic Development” etc.) si nici de treburile mele “de om mare”, atata timp cat imi arunc un ochi si la balerinii de pe podea, care stau protap peste colectia mea de cd-uri Mozart si care de-abia asteapta sa fie incaltati din nou.