10 Iulie 2011

Pentru mine mersul pe bicicleta si orele de balet sunt adevarate lectii de leadership.  Leadership cu mine insami, cand sunt cu mintea acolo (nu ambrambura) si reusesc sa-mi fac toate partile corpului sa se sincronizeze si sa se miste in aceeasi directie. La balet e un pic mai subtil, pentru ca cel putin atunci cand fac exercitiile la bara nu este atat de evident cum pozitia mainilor influenteaza structura generala a corpului si exercitiile facute cu picioarele (la propiu, nu la figurat). Insa cu bicicleta e simplu: pornesti din loc sau nu, te aduni de pe jos sau pedalezi in continuare.

Am mers prima data cu bicicleta acum vreo doi ani. Prima oara, deh,bucurie mare ca am reusit sa pedalez cativa zeci de metri, a doua oara ca mi-am amintit ce-am invatat (asa e, nu se uita), a treia oara ca in sfarsit mergeam pe bicicleta (serpuielile nu se iau in calcul), iar azi…

…azi din nou cu bicicleta. Cum ultima data mi-am julit genunchii, de data asta am luat echipamentul de protectie de la role si bineinteles casca, care ma face sa arat ca o rata motata (fie vorba intre noi si la balet arat ca o rata, dar acolo de la cum tin picioarele). Inarmata pana-n dinti, dau sa pornesc la drum. Momentele cand cad de pe loc sunt cele mai penibile. Ce n-as da sa nu observe nimeni cum tot esuez, cumva sa ma evapor si-apoi sa revin, eventual sa revin dintre nori pedaland liiin (adica de forma) bicicleta zburatoare (am vazut The Wizard of Oz de curand, de-acolo mi se trage). Dar nu, sunt in continuare pe Pamant si trebuie sa fac fata rusinii si privirilor incurajatoare, dar care la mine in cap se traduc cu “e chiar asa mare scofala sa mergi pe bicicleta ?!?”.

Las gandurile, privirile altora si dorinta de evadare-evaporare si ma concentrez pe bicicleta. Ma descurc binisor la deal, insa nu am nici un control la vale. Alunec ca un bolovan, sau din contra, pun frana brusc care ma arunca (nespectaculos) de pe bicicleta. Ma enervez si o iau de la capat…ce nu merge, unde gresesc? Ma concentrez si mai mult (si ma si incrunt cu ocazia asta) si pornesc din nou. Cand sunt atenta, ma descurc bine, chiar grozav - cel putin asta e feedbackul care vine dinspre interior catre exterior. Numai ca, la naiba, trebuie sa fiu atenta tot timpul si sa gasesc echilibru intre TOATE miscarile!!!

Batalia se da inainte de toate cu mine insami - sa cred ca pot cand simt ca nu mai pot, nu doar sa ma aburesc, sa cred cu adevarat ca pot si sa-mi tin simturile treze, sa conduc coarnele bicicletei, nu  sa-mi tin mainile pe ele de poza. Atat la balet cat si la mersul pe bicicleta, mainile au nevoie de determinare, nu sa fie de mamaliga, sa curga sangele prin ele, nu sa fluture fara vlaga.

Cum se simte diferenta atunci cand preiau condurecerea! Duc eu bicicleta spre centrul drumului, nu ma duce ea (nu din rautate, doar din inertie) spre sant.

Cand cred ca pot sa tin drumul drept, imi iese, cand ma indoiesc de mine ma dezechilibrez; cand sunt prezenta, pamantul se misca sub mine, cand imi las mintea sa zboare, atunci pamantul se reduce la un singur punct…cel de sub mine.

Cand sunt concentrata am impresia ca am ochii mici, buzele stranse, si urechile mi le imaginez lungi si arcuite in fata, atente la orice miscare si sunet. Abia cand ascult bicicleta cu atentie pricep ce am de facut. Mersul pe bicicleta ma invata cu feedbackul (de data asta dinspre exterior catre interior) si ma forteaza sa raspund imediat, altfel nu-mi corectez (din mers) miscarile. Cand conduc cu adevarat bicicleta e libertate in miscare, e timp pentru apusul de soare si privit iarba verde si stralucitoare.

Am iesit din zona “de practica” si ma indrept spre drumul care duce la autostrada. Controlez serpuielile - adica, OMG, am puterea sa controlez lucrul asta!! Ma adun, nu mai sunt imprastiata in toate directiile si corpul meu capata structura, determinare si un fel de consistenta interioara. Imi depasesc limitele, pica una cate una, cu cat timpul pe bicicleta depaseste pe cel de la cursele anterioare.

De data asta stiu ca pot sa evit masina care se vede la orizont - si nu, nu cazand de pe bicicleta ca data trecuta. Resimt forta interioara si energia care-mi circula in tot corpul asa ca maresc viteza, controlez coarnele, simt aerul cald, vad orizontul auriu si aud cuvinte de lauda pe undeva prin apropiere. Vin parca din alt univers, unul vecin pe care incep sa-l percep abia acum cand sunt mai stapana pe mine. Mai pedalez putin si-apoi ma opresc, de data asta pentru ca am obosit si am super transpirat, dar mai mult de-atat, pentru ca am atins nivelul maxim de performanta la care puteam sa ajung azi.

Savurez reusita pentru o clipa, cat sa rasuflu usurata si sa zambesc fericita cu fata tintita spre cer. Cumva oamenii cand sunt invigatori stau drepti, isi duc barbia in fata, isi ridica cu mandrie capul, poate pentru ca asa se simt un pic mai aproape de cer si de libertate si mai departe de inertia si povara pamantului.

In clipa urmatoare cerul se amesteca subit cu iarba intr-o ceata din ce in ce mai cenusie. A doua batalie pe care o dau cu mine este sa cern ceata si sa aduc claritate ierbii si cerului. Nu trebuie sa ma misc brusc sau sa ma opresc. E o parte din creier care functioneaza impecabil si ma ajuta sa rezist, parte care castiga asupra corpului caruia i-ar fi mai simplu sa dea drumul la bicicleta si sa se prabuseasca. Merg incet, important e sa nu ma opresc! Ajung cu brio la masina! Respir adanc si-mi plec capul spre pamant -sunt in continuare slabita, dar in afara pericolului sa lesin. Lectia de azi a avut un pret - consum mare de resurse, extenuare fizica si psihica.

Rezultatul? Unul mic pentru umanitate si modest pentru biciclisti, dar excelent pentru mine: am reusit sa merg pe bicicleta la deal si la vale, sa pun frana (fara sa pedalez in acelasi timp), sa nu ma mai sperii de o masina (de a doua masina) si sa intorc fara sa cad sau sa ma opresc.

Sa invat sa merg pe bicicleta la varsta adulta nu este usor. Sunt excesiv de atenta la fiecare miscare si e nevoie sa decid mereu cand sa controlez bicicleta si cand sa ma las in voia ei. E foarte multa munca (pana la extenuare) sa-mi formez noi paternuri de miscare si sa le inlocuiesc pe cele vechi, care acum imi par niste miscari neasamblate, fara cap si fara coada.

Sa merg pe bicicleta este, in acelasi timp, o lectie de leadership cu mine insami: pentru ca am luat decizia sa invat la varsta adulta, pentru ca descopar ceva despre mine cu fiecare noua miscare si pentru ca am facut acele roti sa se invarta si sa zboare pamantul de sub mine si cerul de deasupra mea.