A trecut mai mult de o luna de cand m-am apucat de balet si e momentul sa-mi “downloadez” gandurile si sa povestesc ce s-a prins de mine pana acum. Prima demonstratie? :)  Voi face aceasta “evaluare” in pasi de balet — nu stiu daca gratiosi sau mai degraba stangaci, dar pe cat posibil masurato - numarati:

1. Baletul este matematica in miscare, daca tot am inceput prin a vorbi despre masuratori . De la comenzile de one-and-two-and-three…and eight, pana la cercuri si semicercuri, linii drepte si curbe –un fel de geometrie in spatiu, desenata cu propiul meu corp. Exactitatea distantei dintre maini si solduri, strictetea cu care trebuie executati pasii, nu imi dau sentimentul de rigiditate sau constrangere, ci de o schema “calculata” perfect, cu maiestrie, pana la cele mai mici detalii. Da, nici acum nu scap de matematica, numai ca acum nici nu-mi mai doresc.

2. Invatam enorm prin imitare, mai ales daca e vorba de o activitate complet noua. Asa ca, profesoara de balet a devenit mare in ochii mei, ii analizez fiecare accesoriu, sunt atenta la cum vorbeste, sunt curioasa de unde e (am aflat, e din New York ), si ii urmaresc fiecare miscare –noroc ca fiind vorba de balet, am o scuza buna . O cheama Jennifer si pare ca e “intr-ale baletului” de mic copil. La inceput am avut mixt feelings about her. Nu stiam daca sa am incredere in ce ne invata, plus ca nu intelegeam de ce se imbraca diferit de noi. Cum sa ai o bluza lalaie, pantaloni largi si adidasi negri la balet ?!? Apoi am vazut ca instructorul de la grupa de avansati se imbraca asemanator. Si-atunci am inteles: e important ca un profesor sa gaseasca o modalitate sa se diferentieze de elevii lui, nu cat sa puna distanta, dar cat sa se faca ascultat.

3. Dansul te face mai constient de propiul corp — mainile le tii intr-un anume fel, nu mai sunt doar “ceva” care atarna pe langa tine, iar picioarele le misti intr-un anumit ritm, nu mai sunt doar “alt-ceva” care te ajuta sa te deplasezi. Nebunia incepe cand trebuie sa-mi sincronizez mainile cu picioarele, dar atunci cand imi iese, e un mare WOW!!! Uneori, in timp ce lucrez la birou, ma trezesc ca ma uit la maini, la picioare, imi corectez tinuta, stau pe varfuri si ma minunez de ce “inventie” minunata este corpul uman si la ce nivel minim folosim acest extraordinar de complex “aparat”.

4. Repetitia chiar e mama invataturii. La inceput eram derutata de cat de repede trecem de la un exercitiu la altul. Insa profesoara mi-a spus ca invat foarte mult (ce-mi plac incurajarile de genul acesta  : )  ) si ca sa-mi dau timp. Si da, am observat, dupa mai multe lectii, ca sunt unii pasi cu care sunt mai obisnuita si-i fac (adica imit) mai bine. Asa am inceput sa capat incredere in Jennifer si chiar sa ma impac cu costumatia ei…lalaie; este un instructor excelent, e o balerina foarte talentata si de la care invat foarte multe, inclusiv sa am rabdare. Cand vad ca-si continua exercitiile si dupa antrenamentul cu noi, ma ambitioneaza sa exersez in plus. Si-asa am inceput sa fac balet si-acasa. Si se vad diferentele. Si-mi dau seama ca temele au rostul lor si a-ti pregati intalnirile (indiferent daca e un curs, o intalnire business sau balet) iti da din start un avantaj, esti mai sigur pe tine (cu motive, ca mai sunt si alte situatii) si stii cum sa dansezi –atat la propiu, cat si la figurat.

5. Baletul ma ajuta sa inteleg mai bine cum e cu invatarea. Pe masura ce avansam, sunt unele miscari care imi ies foarte bine. Si-atunci zambesc larg, cu un sentiment de triumf, care din afara nu ar parea justificabil doar de o “simpla” miscare de picior (ca doar nu am cucerit un varf munte). Insa mie nu imi pasa, in momentele alea ma simt increzatoare, prind curaj, am determinare, toata scena e a mea si…si cateva minute mai tarziu iar trecem la ceva nou si ma transform intr-o cenusareasa impiedicata (cum altfel sa fie daca isi pierde pantoful pe scari?). Asa am ajuns sa trec frecvent de la “uite ce ma pricep”, la “de fapt nu stiu nimic”. Si cum Invatarea este fiica rebela a Repetitei cu Efortul facuta cu/ din dragoste in planul Constiintei, iata de ce mi-am dat seama eu, muritorul de rand (pregatiti-va, asta o sa sune academic): esenta procesului de invatare consta in a avea flexibilitatea de a trece de la domeniu pe care il stapanesti foarte bine la ceva nou, despre care nu stii mai nimic; cu alte cuvinte sa-ti asumi riscul de a te pune in situatii inconfortabile (sunt draguta, nu le zic ridicole sau penibile) si chiar de a descoperi ca uneori esti impiedicat, ba chiar cazut in cap. Cu alte cuvinte sa ai flexibilitatea si increderea sa te “plimbi” intre ambele polaritati (“stiu foarte multe” vs “nu stiu mai nimic”); si daca nici acum nu sunt suficient de clara, sa treci de la starea de printesa la cea de cenusareasa si invers (nah, ca acum incep sa-mi pierd cititori de gen masculin –curiosi initial sa vada ce m-a apucat cu baletul, acum sunt aproape convinsi ca asta e treaba de fete.  :)  ).

6. Sportul disciplineaza stilul de viata. Cu alte cuvinte mananc putin seara si foarte rar se intampla sa mananc dupa 8, adorm mult mai devreme si in mod normal, ma trezesc cu noaptea in cap. Stiu, nu e tocmai fun. Si nici nu sunt invitata mai des in oras acum ca sunt “cheap date” ( a se citi “ Mi-am dus copilu la balet” ). Trecand peste aceste “tristeturi” si dezamagitoare pierderi, ma gandesc cu curiozitate daca o sa ajunga sa -mi disciplineze si gandurile si lecturile (macar hainele in dulap si pantofii in raft si tot e bine). Sa fie oare baletul pentru fete cum e armata pentru baieti? Sa fie oare o disciplina riguroasa calea prin care trebuie sa treaca cei care vor sa faca performanta? Sa ne fure ochii doar momentele de glorie pe care le vedem la sportivi, ignorand total procesul prin care ei trec si efortul zilnic pe care ei il fac ? Poate ca e cazul sa ne gandim si la acest aspect, mai putin fun sau plin de glorie; poate ca e timpul sa ne gandim inainte sa afirmam “ce noroc au unii” sau visam cu ochii deschisi sa fim “ca ei”, uitandu-ne doar la partea de printesa nu si de cenusareasa, sau la partea de print fermecator nu si de broasca neinteresanta (am incercat sa-mi recastig publicul masculin, asta daca nu i-am speriat definitiv.  ).

7. Ce-a fost la inceput? Balerinele sau papusile?: Ne desfasuram activitatea intr-o sala de sport ca oricare altele, deci nimic fancy sau glamorous. E de ajuns insa sa-mi pun dresurile roz, balerinii, costumul negru ca sa apar iar gandurile (mama Repetie si tata Efort nu stau degeaba). Si cum ma uit asa la cum sunt imbracata, imi amintesc de papusile din portelan, cu parul carliontat, rochii cu voal si cu pantofiori. Dar asta nu e tot: miscarile unei balerine sunt asemanatoare cu mobilitatea unei papusi. Daca ai rotit vreodata piciorul unei papusi (nu, nu ma refer la cele gonflabile si nici la cele moderne despre care nu stiu mare lucru) ai vazut ca in timp ce rotesti piciorul, soldurile raman nemiscate, piciorul e mereu drept, iar genunchii orientati catre exterior. Cam asa trebuie sa se miste si balerinele. Si-atunci ma intreb…ce a fost la inceput? Balerinele sau papusile? ( acum mi-am pierdut orice speranta ca mai am vreun cititor de gen masculin ) Ma gandesc si mai departe, la ce reprezentari ne influenteaza perceptia fata de ce e frumos si ce nu. Si da, sunt total de-acord cu diversificarea papusilor si a jucariilor (am vazut niste discutii pe tema asta) — de la culoarea “pielii” pana la forma corpului/ papusi cu disabilitati. Astfel, copii vor avea o reprezentare diversa a ce este normal si a ce este frumos; iar atunci cand vor creste vor inceta sa trateze pe cei care nu intra “in tipar” ca pe niste jucarii stricate.

8. Si-am ajuns si la faza de “Tine-ma Doamne!” — da’ doar pana-mi gasesc echilibru, dupa care lasa-ma singura . Da, de vreo doua sedinte am ajuns la miscari mai complexe, la sarituri si piruete. Febra musculara a ajuns la ordinea zilei. Uit insa si de oboseala si de tot cand vad cat e de frumos cand reusesc sa ma misc in ritm de muzica la pian, respectand schema de balet. De obicei mai raman dupa antrenament sa mai fac cateva exercitii. Cand ma pierd in hatisul unor exercitii noi, ajuta sa ma uit la balerinele de la grupul de avansati, care se misca atat de armonios si gratios si care sunt aaatat de frumoase !!! (a se observa incercarea de trezi din nou interesul citititorilor de gen masculin.  : )  ).

Dupa antrenamente plec de obicei spre campus, redescoperindu-mi mersul si corpul, avand in in minte ecoul instructiunilor si fredonand melodia de la pian — fericita ca am facut ceva nou si am invatat ceva util. Caci, pana la urma, cum altfel ar trebui facut un master pe educatie daca nu prin link cu partea practica? Asa ajungi sa intelegi pe propia-ti piele care e rolul matematicii, ce rost au temele, de ce ne-am stradui sa fim disciplinati si nu am face lucrurile ala-n dala, care sunt etapele invatarii si de ce nu ar trebui sa ne umflam in pene de la “stiu foarte mult”, dar nici sa ne speriem de la “nu stiu mai nimic”.

Pentru mine baletul e elementul care face sa am o experienta completa de student, pentru ca imi antrenez nu numai creierul ci si corpul; prin urmare invat nu numai prin a-mi misca ochii pe textele din carti sau degetele pe tastatura, dar si prin a-mi antrena picioarele pe ringul de dans.

De multe ori am zis ca mi-as dori pentru copii mei sa-si accepte cu usurinta originile si apartenta etnica si sa se concentreze pe ce le-ar placea sa faca, de exemplu sa se apuce de balet. Am repetat lucrul acesta (mecanic bineinteles) de atat de multe ori pana cand intr-o zi…mi-a picat fisa: nu despre copii mei vorbeam (pe care inca nu ii am, dar cand va fi cazul, nu stiu daca o sa-i preocupe baletul, poate vor fi interesati de chestiuni sociale, cine stie? ) ci vorbeam despre partea de copil din mine care si-ar fi dorit, nici mai mult nici mai putin, decat sa faca balet. Acum va dati seama cum a fost pentru mine, “adultul” sa-mi dau seama de dorinta asta. M-am intrebat de unde o mai fi picat si treaba asta si de cum o sa se lege baletul de preocuparile mele actuale. M-am rusinat “ca de balet imi arde mie acum”. Incurcata, confuza si suprinsa am facut totusi loc unui gand care nu stiam din ce lume vine, dar care nu dadea vreun semn ca ar mai vrea sa mai plece. (adica din categoria celor obsesiv-repetitive).

Au urmat doua zile magice. Inca nu stiu daca a fost de la faptul ca mi-am dat creierul peste cap de la un asemenea gand sau pentru ca realizasem ca intr-adevar acum pot sa fac ceva la care, in trecut, nici nu-mi permiteam sa visez. Descoperisem o usa, de a carei existenta nici nu stiam, prin care am patruns intr-o lume a imaginilor muzicale si a dansului, o lume in care culorile, sunetele se trasformau in miscare. Si de-atunci, lucrurile au devenit simple si clare, stiam ce o sa urmeze si nici macar nu eram nerabdatoare - pentru ca ar fi fost la fel de ciudat ca si cand de-abia as astepta sa respir sau sa merg. Baletul era deja cu mine, facea parte din lumea mea si era doar o chestiune de timp pana sa incep si antrenamentul.

Si ca un parinte responsabil ce sunt, mi-am dus copilu’ la balet (si m-a tarat si pe mine dupa el ), prima data la un spectacol in New York. M-am minunat, am rezistat cu greu jet-lagului (abia ma intorsesem din Romania), dar mi-am reconfirmat ca asta imi doresc si eu. Apoi am fost la o lectie introductiva la Nashville Ballet. Si a fost unul dintre acele momente cand m-am simtit ca un idiot(oata) pentru ca nu stiam absolut nimic si nu eram sigura daca primesc mai multa atentie de la instructori pentru ca sunt cea mai slaba si vor sa ma ajute sau pentru ca le sunt simpatica si au vazut o sclipire (de viitoare balerina) in mine. Primele impresii? De cumplita ignoranta. Nu am crezut nicioadata ca talpa piciorului se poate misca in atat de multe feluri si nici ca postura pe care o am nu este cea mai corecta, atunci cand analizez in detaliu.

Pana la urma am decis sa ma inscriu la Vanderbilt Ballet Classes. M-am abtinut cu greu sa nu plang, dar am zambit cu gura pana la urechi tot uitandu-ma la chitanta pe care scria balet si apoi numele meu; e drept, pe hartie era si o suma considerabila de $ - care pesemne explica de unde mi-a venit mie sa plang . De o saptamana am inceput si cursurile. Si e ca intr-o relatie in care imi place mult de celalalt, dar nu stiu mai nimic despre el, insa sunt curioasa sa-l cunosc si sa ma auto-cunosc prin comunicare si interactiune constanta. Si e frumos, e frumos tare, chiar daca mi se impiedica stangul de dreptul, chiar daca ma dezechilibrez frecvent si ma intreb cum sa reusesc sa stau pe varfuri, chiar daca uit sa-mi ridic mainile cand facem piruete si nu arat ca o domnisoara eleganta ci ca o gasca garaghioasa. Sunt insa si momente cand reusesc sa prind miscarile si sa vad cum fac sens si-atunci e sublim si as repeta ce-am invatat la nesfarsit…

Daca iti imaginezi ca e vorba doar de cateva ore de dans pe saptamana, te inseli; baletul nu vine nicioadata singur ci cu o intreaga serie de trasnformari si cu schimbari ale stilului de viata. Prin urmare am inceput sa acord cu atat mai multa atentie mancarii: fructe de dimineata, mancare cat mai sanatoasa si simplu gatita, salata si legume seara si nici astea prea tarziu (pana acum eram numita “cheap date” pentru ca de obicei nu consum alcool; sa ma astept la mai multe invitatii la cina acum ca nici nu mai mananc? ). De-asemenea, mi-am facut un obicei din a ma trezii dis de dimineata si urmatorul pas (de balet) ar fi sa ma antrenez pentru o ora, inainte sa-mi incep activitatile zilnice (cu alte cuvinte sa deschid laptopul).

M-am tot intrebat de ce vreau tocmai balet si de ce tocmai acum. Si am realizat ca este mai mult decat dorinta de a-mi “repara” copilaria. Pentru asta am invatat (adica inca invat) sa merg pe role, pe bicicleta si sa inot; ca sa nu mai spun ca am descoperit ca sunt ruda cu cel mai bogat om din lume . Nu ma intereseaza sa performez, daca o sa se intample, o sa ma bucur, dar nu am asteptari…exagerate ; nici macar nu stiu daca sunt talentata, insa asta nu ma impiedica sa vreau sa ma antrenez cat mai serios si sa fac treaba buna. Pare mai degraba sa fie implinirea un vis pe care-l proiectam asupra copiilor mei (si ma bucur ca nu mai este cazul), nevoia de a experimenta ceva nou, libertatea de a alege acea forma de sport (va asigur ca este sport) care mi se potriveste mie cel mai bine.

Printre deadline-uri, activitati pentru scoala, intalniri si conferinte, printre citit rapoarte despre educatie, economic development si diversity, isi face loc baletul, o preocupare care nu pare sa fie deranjata de mormanul de carti de pe birou (“Color blind”, Socio-economic mobility and low- status minorities”, The Process of Economic Development” etc.) si nici de treburile mele “de om mare”, atata timp cat imi arunc un ochi si la balerinii de pe podea, care stau protap peste colectia mea de cd-uri Mozart si care de-abia asteapta sa fie incaltati din nou.