I could not believe what I was hearing; I did not know how to react. I had always lived with the feeling that I came from a modest family, but suddenly, I discovered that I was a relative of one of the richest men in the world and that my roots are among the finest. The earth has spinned off its axis.  Who would have thought? But let me calm down and take it from the beginning….

I remember my grandfather, who could forge metal. When I was a kid, he let me work the bellows, blowing air into the fire until it became hot and the metal glowed, ready to model.  I wondered at how a piece of iron could take the form of a horseshoe, as the hard material began to flow and turn. He had his own blacksmith’s ’shop’ where he worked some days from morning till night. People were always calling to him from the gate, trying to get an appointment to have their horses shod. He kept an agenda to plan his meetings, often weeks in advance. Due to the professionalism of his work, he gained the respect of the locals. Through his craft, he made his fortune, bought land and built homes and gave his children weddings. Thrifty by nature, when he was not working in his trade, he was tending the garden or dealing with the animals; he loved to manage resources (money, grain, etc.). He often told me how lucky we were and how protected we were against the many evils that happen in the world, and he did not forget to remind me how lucky we were that we were so close to the train station, just a fling from the heartbeat of the city. When he was in a good mood and had more time (especially in winter) he would tell me stories (his favorites were Youth without Old Age and Life without Death); he spoke about Michael the Brave and Stephen the Great, reciting poems to me. People knew him as Manica The Gypsy, the smith from the edge of the village.

I am thinking about my grandmother. When, as a child, I wanted to take flowers from her gardens, she would rather give me money to buy them from the market because she considered it a pity to take them away from there. When she was young, she would take the young village children to the sea to do ‘mud treatments’. Then, for more than 20 years, she escorted people from the village who had health problems to  Bucharest (on the same train my grandfather referred to proudly) to be treated by her lifelong friend, ‘Doctor Stefaneasca’. I grew up hearing her talk about people who got healed, had successful operations, the daughter of I-don’t-know-whom who recovered by I-don’t-know-what treatment.  When I got sick, she took me with her to Bucharest. I was glad to see the capital, with its subways and ‘moving stairs.’  Dr. Stefanescu made me tea with biscuits, and she was very nice to me when we spoke, not to mention that she always gave me the most beautiful toys and clothes from her daughters, who had outgrown them. I grew up wearing designer foreign jeans and had a black doll, which I am not sure you could have purchased in Romania.  I always thought that the lady doctor appreciated my grandmother for bringing her eggs, milk and chicken from the countryside, but later I discovered that she appreciated my grandmother so much because she was a very smart woman who, in another environment with more opportunities, would certainly have had a successful career. Maybe that’s why my grandmother always encouraged me to study hard and to be as much as I could be.  It’s true that she is the same person who told me to find a man even smarter and stronger than me (please address any complaints to my grandmother :p). People know her as Ioana from Balteni, the wife of Manica the Smith.

My dad used to joke when I was a kid… he would tell me that I’d better not eat dark bread or chocolate because I might bite my hand, but I would pretend that I didn’t understand what he was saying :). He often advised me to associate with people smarter than me who I could learn from,  rather than to make myself feel good by being the smartest in the middle of a bunch of ’stupid’ people. He also warned me not to be attracted to the ’stuff’ I see in people’s houses, and not to steal no matter how much I like what they have; he would tell me not to be tempted by anything, not even if the people I meet have a ‘golden bridge’ in front of their house. He always said to me that he would provide for me, no matter how much it costed him to do it. Sometimes he used to tell me that he would sell the house if he needed to just to give me everything I needed. He said this often enough that I was convinced. I was made to feel certain that I would have enough resources, regardless of the situation. Words were followed by actions. In my last year of high school, while still living in Slatina, I was commuting very often to Bucharest for private lessons with an university professor; a very big part of my family income was used on my education. But my father never told me that it was not possible to have access to education. So, I grew up without too many limits and with the feeling that anything is possible. My father’s behavior could easily be labeled by some as irresponsible, unthinking or at least unrealistic. No matter how difficult the situation would have been, he always had an incredible faith that we would manage the situation for the best. People know him as a welder at the aluminum factory.

My mother is, above all, a beautiful and elegant woman. And this is not only my opinion.  When she was a teenager, it was proposed to her to be a fashion model, she found the offer confusing and not knowing what to expect, she refused. She gave birth to me when she was only 17 years old. When I was that age I married my doll to the puppy. I was given a long childhood (perhaps to compensate for her own too) where I received great care; she always took care of everything, while I read and wrote from morning till night. I learned from my mother what correctness and equality are.  I used to spend the summer in my grandparents village and she used to visit almost daily from the city (by now you know how). When she brought sweets, if my cousin happened to be there she divided them equally, or even gave her more, a behavior different from what I have seen in most other mothers. She also encouraged my curiosity and my need to be modern and fashionable, bringing me teen magazines like Bravo or Hello when she visited me in the countryside on my holidays. Her delicate presence didn’t prevent her from insisting we move to the city when I was only a few years old or from transforming into a lioness to persuade the principal of the school to move me to a better class. In all of these things, if there was only one characteristic to define my mother it would be her capacity to take care of others and the public good. People know her as Geta, the wife of Vica, and the building cleaner.

My brother is a little smaller than me. During his first grade, he ‘tortured’ me and my mum by saying ’sailom’ or ’sailon’ instead of ’sailor’ . Once, while both of us were still studying in Slatina, we went on a trip on the Olt Valley. The trip had an optional cruise on the Danube River. I wanted to go but I didn’t have enough money. When he saw that, my brother gave me his pocket money. I will never forget his gesture made with an open heart. We grew and we followed different development paths. He went to vocational school and then went to work in an aluminum factory. We have not seen each other too often in recent years, since I came to Bucharest and then went  to the the States. But whenever we meet, he seems to get taller and more handsome. Last time we talked, he spoke with so much wisdom.  I was always so proud of him, but I most admire him as he has returned to school. I cannot wait to talk to him and see  how school goes for him. My brother’s name is Emil.

As a kid I found it hard to accept that my relatives were a smith, a welder and a building cleaner. More than that I did not want to accept at all that I am a Roma/gypsy. I wished that my mother was at least a secretary and my father at least had a lighter skin tone. I would have done anything to keep my grand-grandmother on my mother’s side not to ask me anything when she was selling seeds in front of school, or at least to keep my colleagues from figuring out that she is my relative. I isolated myself from my family, finding myself (or my peace) in my story books, dreaming for hours of having adoptive parents. I imagined places I wanted to visit, the things I would have liked to experience and how much I would have had the chance to learn.

Years passed, and I got to have adoptive parents, to travel to and see beautiful places, to be accepted in families with royal blood and noble names. Some fragments of my life are more beautiful or adventurous than movie scenes and similar to the most beautiful stories. I started to gain access to the kind of knowledge I had always wanted. And you see, sometimes education does not make you any smarter or more wise…it only changes your perception. When I learned about economic development I realized that my grandfather could have had had a brilliant career at the World Bank, my grandmother has always been a social worker who helped her community in a natural and spontaneous way (and, I am so thankful, provided me access to the best doctors in the country). When I was in Guatemala, I understood how much what my father taught me mattered  and that my start in life was full of ambitions and encouragement. Understanding ‘The Culture of Serving Others’ in the U.S. I was never more proud of my mother and her occupation. When I read about the lack of interest of students to continue their studies, I sincerely admire my brother for his motivation to complete high school.

While it is far from being perfect, my family is guided by strong principles and values, a desire to be respected and integrated into society.  They made me feel safe, but more important than anything … they gave me freedom to choose and support in whatever I wanted to do. I could tell them that I want to study or to be a salesperson in a shop; as long as I was happy for them it was fine. Happy with what I am doing, they have never pushed me to take a career that will bring me lot of money, or to do something that they thought would be better for me. When I failed my final exam at the undergraduate level, they never judged me or accused me of breaching their trust. You would be crazy not to appreciate something like this, blind or brainwashed by a society without values.

What a crazy world we live in if a child refused to recognize her parents because of race, social standing or material wealth! But things have changed now in the only place where change must happen… in my head; now I cannot imagine a better family.  As a consequence, I don’t compromise myself or have to make an effort to ‘accept’ them as they are… I have finally opened my eyes and really see them: extremely rich and valuable people, a treasure not take your eyes off of (though it is not shiny), but it conquers your soul, it gives you wings and guides you to development.

Looking at my genealogical tree, following the values of my family, who do you imagine I discovered to be my relative? Andrew Carnegie, a world famed philanthropist and one of the richest men in the world. He believed ‘a man that dies rich dies in disgrace’, therefore he donated his ‘tons of money’ for philanthropic purposes, arguing that what he left to his family was its principles and values, which is sufficient for future generations to restore their material wealth. I admit that after I found out this, Andrew Carnegie became my favorite uncle!

With such relatives and realizing that I have such a rich dowry, I can only do my best to get up to the standards ‘imposed’ by my family.

Nu-mi vine sa cred ce-am aflat, nici nu stiu cum sa reactionez. Mereu am trait cu impresia ca provin dintr-o familie modesta pana acum cand aflu ca, din contra, sunt ruda cu unul dintre cei mai bogati oameni din lume si ca originile mele sunt dintre cele mai alese. Se invarte pamantul cu mine…cine-ar fi crezut? Dar sa ma calmez si sa o iau cu inceputul…

Imi amintesc de bunicul meu care stia sa prelucreze fierul. Cand eram copil ma punea sa trag la foale pana cand metalul se inrosea si devenea gata de modelat. Ma minunam cum o bucata de fier lua forma unei potcoave, cum materia curgea si se transforma.  Avea propia lui fierarie, ‘birou’ in care in unele zile lucra de dimineata pana seara. Mereu strigau oamenii la poarta; veneau sa-si programeze caii la potcovit. Avea un caiet de notite si-si planifica intalnirile, uneori cu saptamani inainte. Datorita seriozitatii cu care isi facea treaba se bucura de respectul localnicilor. Cu meseria avuta a facut avere; a cumparat pamant si a facut case si nunti la copii. Gospodar din fire, cand nu lucra in fierarie se ocupa de gradina sau de animale; ii placea foarte mult sa gestioneze resurse (bani, cereale etc.). De multe ori imi spunea de cat de multe avem noi si cat de protejati suntem fata de multe rele care se intampla in lume; nu uita sa-mi reaminteasca si cat de norocosi suntem ca avem gara de tren aproape si astfel suntem doar la o aruncatura de bat de oras. Cand era bine dispus si avea mai mult timp (mai ales iarna) imi spunea povesti (preferata lui era Tinerete fara batranete si viata fara de moarte), imi vorbea de Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si-mi recita poezii. Oamenii il stiau de Manica Tiganu’, fierarul de la marginea satului.

Ma gandesc si la bunica mea. Cand vroiam sa iau flori din cele 3 gradini pe care le ingrijeste, imi spunea ca ar prefera sa imi dea bani sa-mi cumpar de la piata pentru ca ‘e pacat de ele sa le rupi, mamaie’. Cand era tanara ducea copii din sat in la mare sa faca ‘tratament cu namol’. Apoi, pentru mai mult de 20 de ani a dus la Bucuresti (cu acelasi tren de care zicea bunicul meu) oamenii din sat cu probleme de sanatate, la prietena ei de-o viata ‘doctora Stefaneasca’. Am crescut auzind-o de oameni care s-au insanatosit, de operatii reusite, de fata-lu-nu-stiu-cine care s-a facut bine de la nu-stiu-ce-tratament.  Cand ma imbolnaveam ma lua cu ea la Bucuresti. Eu ma bucuram cand veneam in capitala; mergeam cu metroul si scari miscatoare si doamna doctor Stefanescu imi facea ceai cu biscuiti si-mi vorbea foarte frumos; ca sa nu mai spun ca imi dadea mereu jucarii si cele mai frumoase haine de la fetele ei mai mari. Am crescut astfel cu costum de blugi adus din strainatate si papusa ‘negresa’ care nici nu stiu daca se puteau cumpara din Romania. Am crezut ca doamna doctor o aprecieaza pe bunica-mea pentru ca ii aducea oua, lapte si gaini de la tara; insa ani mai tarziu, am aflat ca o apreciaza asa mult pe bunica mea pentru ca e o femeie foarte desteapta si daca ar fi crescut in alt mediu ar fi avut cu siguranta o cariera de succes. Poate ca de aceea bunica m-a incurajat sa invat cat mai bine si sa devin cat mai buna. E drept ca tot ea mi-a zis sa-mi gasesc un barbat mai destept si mai puternic decat mine (posibile plangeri si reclamatii pe adresa bunicii, va rog :p).  Pe bunica-mea oamenii o stiu ca Ioana lu’ Manica Fieraru’ de la Balteni.

Tata glumea cand eram mica…imi spunea sa nu cumva sa mananc ciocolata sau paine neagra ca o sa ma musc de mana, dar eu ma faceam ca nu inteleg ce zice. Ma sfatuia des sa ma alatur unor oameni mai destepti decat mine de la care sa am ce sa invat, decat sa ma simt bine fiind cea mai buna printe oameni mai putin destepti. De-asemenea, imi zicea sa nu-mi ‘fure ochii’ nimic din casele oamenilor, sa nu ‘pun mana’ pe nici un obiect oricat de mult mi-ar placea, fie si daca oamenii respectivi au si ‘pod de aur’ in fata casei. Mi-a zis mereu ca imi da el tot ce am nevoie si daca nu are se da peste cap si tot o sa am ce-mi doresc. Uneori imi spunea ca ar vinde si casa daca e nevoie doar ca sa am tot ce-mi trebuie. O spunea cu convingere si suficient de des. Am avut astfel siguranta ca (o sa) am suficiente resurse indiferent de ‘realitatea’ curenta. Cuvintelor li s-au adaugat si fapte. In ultimul an de liceu, pe cand inca locuiam in Slatina, faceam naveta la Bucuresti  (exact…cu acelasi tren) ca sa fac meditatii cu o profesoara universitara, consumand pe educatie mare parte din (ne)veniturile familiei. Nu mi s-a zis ca nu se poate. Am crescut astfel fara prea multe limite si cu senzatia ca orice e posibil. Comportamentul tatalui meu ar putea fi foarte usor catalogat de unii iresponsabil, inconstient sau cel putin irealist. Indiferent de cat de dificila ar fi fost situatia, avea o incredere incredibila ca ‘las’ ca ne descurcam noi’. Oamenii il stiu ca Vica care lucreaza la uzina de-aluminiu ca sudor.

Mama este, mai inainte de toate, o femeie frumoasa si eleganta. Si nu e numai parerea mea; cand era adolescenta i s-a propus sa fie fotomodel, insa incurcata de propunere si nestiind la ce sa se astepte, a refuzat. Pe mine m-a avut cand avea doar 17 ani. La varsta aceea eu abia terminam de maritat papusa cu catzelu’. Am avut o copilarie lunga (poate cat sa o compensez si pe a ei) in care am beneficiat de multa grija; mereu a stat ‘in picioarele mele’ cat timp eu citeam si scriam de dimineata pana seara. De la mama am invatat ce inseamna corectitudinea si egalitatea; verile cand stateam la tara ea facea naveta zilnic de la oras (de-acum stiti cum). Aducea dulciuri insa daca se intampla sa fie si verisoara mea pe-acolo le impartea egal, ba chiar ii dadea ei mai mult, comportament diferit fata de ce vazusem la alte mame. De-asemenea, mi-a incurajat curiozitatile si nevoia de a fi moderna (si mondena :P) aducandu-mi la tara unde imi petreceam vacantele, reviste de adolescenti precum Bravo sau Salut (pe vremena mea astea erau :P). Prezenta ei delicata nu a impiedicat-o sa insiste sa ne mutam la oras cand aveam doar cativa ani si nici sa se transforme intr-o leoaica si sa convinga directorul scolii sa ma mute la o clasa mai buna. Cu toate astea daca ar fi doar o fraza prin care as defini-o pe mama ar fi capacitatea de a avea grija de cei din jur si de bunul public. Oamenii o stiu ca Geta lu’ Vica si femeie de serviciu.

Ma gandesc si la fratele meu care este un pic mai mic decat mine. Cat m-am chinuit si eu si mama cand era in clasa intai sa zica ‘marinar’ si nu marinel si nici marinal :). Cand eram in scoala am fost amandoi intr-o excursie pe Valea Oltului. Optional in excursie era si o plimbare cu vaporul pe Dunare. Mi-ar fi placut sa ma duc insa nu aveam suficienti bani. Atunci mi-a oferit el banii lui de buzunar. Nu o sa uit niciodata gestul lui facut cu inima deschisa. Am crescut si am urmat carari de dezvoltare diferite. El a facut scoala profesionala si apoi s-a angajat intr-o uzina care are de-a face tot cu aluminiu. Nu ne-am vazut prea des in ultimii ani, de cand eu am venit la Bucuresti, iar apoi am plecat in State. Insa de cate ori ma duc acasa parca e si mai inalt si mai frumos. Ultima data cand am vorbit cu el mi-a spus atat de multe lucruri intelepte, am fost atat de mandra de el; insa cel mai mult il admir pentru ca s-a reintors la liceu. De-abia astept sa vorbesc cu el si sa vad cum ii merge cu scoala. Pe fratele meu il cheama Emil.

Cat am fost copil mi-a fost greu sa accept ca sunt ruda cu un poctovar, un muncitor si o femeie de serviciu. Ca sa nu mai spun ca nu am vrut sa accept in ruptul capului ca sunt tiganca. Imi doream ca mama sa fi fost macar secretara, iar tata ideal cu cateva tonuri mai deschis la piele. As fi dat orice ca strabunica din partea mamei sa nu ma intrebe de vorba cand vindea seminte in fata scolii; sau macar colegii sa nu se prinda ca mi-e ruda. Ma izolam de familie si ma regaseam in cartile mele de povesti, visand ore-n sir sa am parinti adoptivi. Imi imaginam ce locuri as fi vizitat, ce lucruri as fi experimentat si cat de multe as cunoaste.

Anii au trecut si am ajuns sa am parinti adoptivi, sa calatoresc si sa vad locuri minunate, sa fiu acceptata in familii cu nume mari si vita nobila. Am avut fragmente din viata care au intrecut scene de film si care au semanat cu cele mai frumoase povesti. Am inceput sa am acces la cunoastere asa cum am visat dintotdeauna. Si vedeti voi, uneori educatia nu te face mai destept si nici mai intelept…nu face altceva ‘decat’ sa-ti schimbe perceptia. Cand am invatat despre economic development mi-am dat seama ca bunicul meu ar fi avut o cariera stralucita la World Bank, bunica-mea a fost dintotdeauna un social worker care a ajutat intr-un mod natural si spontan comunitatea ei; iar eu ii multumesc atat de mult pentru ca mi-a oferit acces la cei mai buni medici din tara. Cand am fost in Guatemala am inteles cat de mult a contat ce m-a invatat tata si cu ce ambitiii si incurajari am pornit in viata. Cand am inteles ‘the culture of serving’ in State am fost mai mandra de mama mea ca niciodata. Cand am citit despre lipsa de interes a elevilor sa-si continue studiilor, l-am admirat sincer pe fratele meu pentru motivatia de a-si termina liceul.

Departe de perfectiune, chiar si cu multe neajunsuri, familia mea este ghidata de principii si valori puternice, de dorinta de a fi respectati si integrati in societate;ai mei mi-au oferit siguranta, dar mai mult decat orice…mi-au oferit libertate si sprijin in orice am vrut sa fac. Puteam sa le spun ca vreau sa studiez sau ca vreau sa fiu vanzatoare intr-un aprozar; atata timp cat si fi fost fericita pentru ei tot bine ar fi fost. Chiar daca se bucura de ceea ce fac nu m-au impins niciodata nici spre o ‘meserie banoasa’ sau spre ceva ce ar fi crezut ei ca ar fi mai bine pentru mine. Atunci cand am picat licenta, nu mi-au zis nici macar o data ca as fi vreo proasta sau ca nu am meritat increderea lor. Ar trebui sa fii nebun sa nu apreciezi asa ceva, sa fii de-a dreptul chior sau sa ai creierul spalat de o societate cu valori pe dos.

In ce lume nebuna trebuie sa traim daca un copil refuza sa-si recunoasca parintii din cauza rasei, a functiilor sau a bogatiei materiale! Insa lucrurile s-au schimbat acum in singurul loc unde trebuia sa se produca o schimbare…in capul meu; acum nu-mi imaginez ca as fi putut sa ma nasc intr-o familie mai buna sau mai aleasa; ca atare, in nici un caz nu fac un compromis cu mine insami sau din bunatate ii accept asa cum sunt, ci in sfarsit am ochi sa ii vad cu adevarat: niste oameni valorosi si extraordinar de bogati; o bogatie care nu-ti ia ochii, dar iti cucereste sufletul, iti da aripi si te ghideaza spre dezvoltare.

Cautand in arborele meu genealogic, mergand pe firul valorilor familiei mele cu cine credeti ca am descoperit ca sunt ruda? Cu Andrew Carnegie, filantrop renumit si unul dintre cei mai bogati oameni din lume. El considera ca ‘omul care moare bogat, moare in dizgratie’; asadar a donat ‘tonele de bani’ avute in scopuri filantropice, afirmand ca ceea ce lasa mostenire familiei sunt principiile si valorile lui, acestea fiind suficiente generatiilor viitoare pentru a reface bogatia materiala. Recunosc ca dupa ce am aflat toate astea, Andrew Carnegie a devenit unchiul meu preferat!

Cu astfel de rude si trezindu-ma pe cap cu o zestre atat de bogata, nu-mi ramane decat sa fac tot posibilul sa ma ridic la standardele ‘impuse’ de familia mea.

*Cu o saptamana inainte sa vin acasa in vacanta…ma readaptez mental la schimbarea de continent, la jet lagul din primele zile si la reintalnirea cu Romania. Daca la inceput, aceste momente de tranzitie erau foarte dramatice, cu cat calatoresc mai mult cu atat anxietatea scade. Se intampla chiar ceva frumos in aceste perioade…percep lucrurile diferit, parca incerc sa iau cat mai mult cu mine de unde sunt si revad locurile unde ma reintorc cu alti ochi. Cu gandul la Romania, m-am decis sa nu trec cu vederea experientele pe care le-am avut cand am venit acasa in vacanta de iarna si chiar sa scriu despre unele dintre ele:

Dopu’ de la baie: cum sa nu ma simt bine acasa cand ma duc in vizita la Andreea, o colega din timpul facultatii si care imi ofera cozonac si alte bunataturi rar intalnite in afara Romaniei ? Aproape in orice vizita exista un moment cand te scuzi si te duci in ‘ camera in care nu intra decat o singura persoana’ :). Si-atunci L-am vazut…statea frumos atarnat; poate alta data as fi zis “Vin acasa si totul e stricat!” sau “ A, da, nimic nu merge in tara asta!” De data asta insa mi s-a parut fabuloasa ideea de a pune un dop prins cu o ata atunci cand sistemul de tras apa la baie nu mai functioneaza. Mi-a placut la nebunie aceasta idee de ‘reparatie’ temporara mai ales ca de cand tot umblu prin strainataturi…pe cat de ‘perfecte’ par unele lucruri, pe-atat pot fi de standardizate  si lipsite de acest gen de inventivitate.

Dar din dar se face: am crescut mult in interactiunea cu Anca Harasim. Ori de cate ori ne intalnim ma minunez de cate lucruri noi mai face (si mai este), de cata energie emana si cat de molipsitor e entuziasmul ei. Discutand, parca prima data de la egal la egal, i-am zis (fara sa am habar exact ce inseamna) ca-mi doresc ca in anul 2010 sa ofer mai mult. Trei luni mai tarziu a urmat o calatorie in Guatemala, cand, cu emotii, am trecut de partea cealalta…a celui care sare in ajutor si nu numai primeste sprijin. Posibil ca oferitul sa aiba legatura si cu ‘share-uitul’ pentru ca, de cand m-am intors din Guatemana, as scrie non-stop; una dintre lucrarile scrise a fost chiar despre filantropie. Mai mult de-atat, chiar daca si pana acum imi placea sa fac cadouri,de data asta am petrecut mult mai mult timp cautand cele mai potrivite lucruri pentru ai mei (activitate care, prinsa in mrejele tentantiilor ‘consumerisumului’ a lasat si o gaura mult mai mare in buget :P). Daca o sa ajung sa dau si camasa “de-pe-mine” o sa stiti de unde mi se trage

Din frica disperata in frica disparuta: apoi m-am vazut cu Marian Stas. Daca pana acum ii spuneam 100 de cuvinte pe minut (de-i faceam omului calendar de cand ma vedea) a fost surprinzator ca de data asta am avut o discutie calma si am vorbit rar (da, se poate). La intrebarea ce o sa fac pe mai departe, am dat de inteles ca ‘bucuroasa (sau macar impacata) le-oi duce toate, de e pace, de-i razboi”. I-am spus totusi ca, pe de o parte realizez ca e pe bune si am parte de o educatie excelenta, pe de alta sunt speriata ca o sa ajung sa fiu cel mult o vanzatoare intr-o cafenea. Pesemne mi se trage de la faptul ca nu am fost obisnuita cu functii ‘inalte’ in familie. Am dezbatut job-descriptionul unei vanzatoare si mi-am dat seama ca pana la urma nu e ceva atat de rau. Cand m-am intors la scoala, am petrecut mult timp la scoala de business si chiar am ciulit urechile la tehnici de marketing. Cine stie, poate chiar o sa ajung (doar) o vanzatoare; posibilitatea nu este exclusa, doar frica asociata cu ea a disparut.

“Esti tiganca! Ba tu taranca!”: si uite asa, din una in alta, m-am vazut si cu o colega care a vrut sa ma intrebe “chestii-de-scoala-si-de-burse-si-strainaturi”. Femei ocupate, niciuna nu am avut prea mult timp; am continuat discutia si cat mi-am uscat parul si mi-am calcat (sau strambat) tzoalele, si in drum spre urmatoarele intalniri. ‘Intervievata’ fiind de cele intamplate in viata mea, nu m-am putut abtine sa nu-i povestesc si de...de-ceva-ce-deja stiti cu totii…da, da…partea despre etnia mea tiganeasca. Cu constiinta incarcata ca atunci cand incep nu ma mai opresc, dar si pentru ca banuiesc ca asa este, i-am spus ca cel mai probabil si alti oameni au drame chiar daca nu legat de etnie. Atat a vrut sa auda ca apoi a inceput sa-mi povesteasca despre ea, cum a crescut la tara, intr-un loc sarac, si ca i-a fost mereu frica sa nu fie tratata ca o taranca. Cand ne-am despartit i-am spus sa-mi zica fara nici un stres tiganca. Si a avut tupeul sa strige dupa mine “Tiganco!” Am strigat si eu dupa ea “Ba tu esti taranca!”; nu s-a potolit si a continuat “Ba esti tu tiganca!”…pana am inzbucnit amandoua in hohote de ras.

Ping-pong cu complimente: si intr-o seara m-am vazut si cu Elena Marineci si Rares Manolescu. Mi-a placut mult la ei, am avut senzatia de un mediu atat de deschis invatarii. Elena mi-a fost colega de facultate - frumoasa, desteapta, populara si bineinteles invidiata:). De Rares stiam doar din auzite. Cand a aflat ca sunt Fulbrighter i s-a parut ceva foarte tare. Incurcata, i-am raspuns imediat ca am inteles ca este un trainer foarte bun. Daca as da timpul inapoi, as sta cu acel comentariu (resimtit ca un compliment) pentru o vreme. Si daca as avea pe limba sa-i raspund cum fac(em) de obicei (ba tu, dar si tu etc.), as numara in gand pana poate as izbucni in plans. Si-atunci m-as scuza din nou si m-as duce in “camera unde nu intra decat o singura persoana” si mi-as sufla mucii asigurandu-ma ca, din prea mult zel, nu-i arunc pe pereti.  As lasa cuvintele sa-si faca efectul si nu m-as mai repezi sa raspund chiar in urmatorul moment. Si-apoi, as iesi cu ochii rosii, dar cu fata mai senina si i-as spune…”E intr-adevar e o chestie super sa fiu Fulbrighter; am inteles ca si tu esti un trainer foarte bun!”.

Gura-casca: cand am o geanta de o parte a oceanului si pantofii care s-ar fi potrivit de minune de cealalta, cand imi vad parintii de 2 ori pe an si prietenii mult mai putin decat as vrea, ma mai apuca agitatia (cuvant care inlocuieste de fapt ‘disperarea’) si dintr-o frica ce mi se trage din “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, ma apuc sa inghesui intalniri peste intalniri, petreceri de bun-venit, petreceri de bun-ramas si daca se poate si de bun-revenit. Pana obosesc si am intalniri unde imi usuc parul si-mi calc toalele in acelasi timp…si-atunci ma intreb… “Da, cu vacanta mea cum ramane?” Si cum intrebarea apare, dorinta de ‘agitatie’ dispare. Si-asa am ajuns si eu sa ma bucur de momente ceva mai “firesti” acasa; am apucat sa ma plimb prin Cismigiu, sa-mi cumpar covrigi mergand lenes spre casa si chiar sa apuc sa beau linisitita un ceai in camera mea, doar stand cu ochii pe pereti - daca ati vedea peretii, ati intelege si de ce :).

Nu-ma-neglija: cand esti singur si de capu’ tau e mai simplu sa pleci fara prea multe griji. Nu mai este atat de usor cand locuiesti cu cineva de care te-ai atasat si cu care ai impartit si nopti si zile si momente bune si momente grele. Orhideea, colega mea de camera, nu e o floare oarecare - e adusa cu truda din Berlin, plimbata cu trenul pana in Amsterdam si adusa pe avion pana la Bucuresti, fara ca macar sa i se miste o petala. Ea imi intelege drumurile si off-urile si wow-urile. Cand mi-am dat seama ca si ea e cam depresata de partea cealalta a oceanului, i-am oferit libertate, am lasat-o sa iasa din camera si sa-i fie bine- chiar daca fara mine. A ales sa se mute in alte ‘vecinataturi’, acasa la Marina Neagu. De curand am aflat ca-i merge bine, Marina are grija de ea. Am primit poze cu noile frunze, apoi cu noii boboci, ba chiar si cu flori. M-am bucurat cand am primit vestile cele bune, chiar daca nu am fost langa ea in toate aceste momente…De-atunci, nu pot sa nu ma intreb…oare o sa vrea sa se mai intoarca acasa?

Cultura a culturilor: intr-o zi, in campus, am comandat mai multe feluri de mancare: indiana, mexicana etc.; puse pe aceeasi farfurie aromele au inceput sa se amestece pana cand nu am mai stiut care cum mai e. Cam asa e si cu Statele Unite: gasesti toate natiile si toate culturile amestecate in aceeasi ‘farfurie’.

Ca in filme: am crescut uitandu-ma la Dallas, Salvati de Clopotel si Beverly Hills. Cand am venit aici, mai ales la inceput, mi se parea ca traiesc ca in filme. Peste tot vedeam lucruri care pana atunci le vazusem doar la televizor. Daca industria cinematografica ar fi mai dezvoltata in Romania si americanii care ar veni la noi, ar trai tot ca-n filme.

Material world: de la tehnologie, la haine, la ce te gandesti si nu te gandesti…totul e ‘livrabil’. Magazinele ma ametesc si ma sufoca de la prea multe variante, asa ca de cele mai multe ori tintesc ce am nevoie si o zbughesc; mi s-a intamplat insa de cateva ori sa experimentez consumerismul la inalte niveluri in restaurante cu “all you can eat” sau uitandu-ma sfintii proband rochii super la super reduceri.

Like a virgin: daca te uiti la prea multe filme americane, poti foarte usor sa generalizezi si sa crezi ca americanii sunt foarte libertini. In unele cazuri este adevarat insa nu este mereu asa; depinde foarte mult si in ce parte a US ai crescut si carei religii apartii. De exemplu, mi s-a intamplat sa aud atat fete cat si baieti care vor sa-si inceapa viata sexuala dupa casatorie. Astfel am inceput sa fac diferenta dintre fanteziile hollywood-iene si realitatea de zi cu zi.

Social mobility: sa te muti dintr-un stat in altul e o practica des intalnita; mai mult de-atat, trecerea de la un statut la altul este posibila si incurajata. Desigur sunt si exceptii, insa in cele mai multe cazuri esti ‘judecat’ in functie de output - rezultate si performanta si mai putin in functie de input - de unde vii si “de-al cui esti”. Nu e de mirare ca aici am avut curajul sa vorbesc prima data despre grupul etnic de care apartin. Cu toate acestea, poti lejer sa gasesti ceea ce americanii numesc ‘NY provincial’.

Mai greu cu radacinile: intr-o zi am gasit in fata gradinii trandafiri si un sac de pamant. Nu parea sa fie timpul sa fie mutati. Ma obisnuisem cu florile pe care le vazusem cum cresc si mi s-a parut ciudat ca peste noapte sa ma trezesc cu altele deja inflorite, ca si cand ar fi fost acolo dintotdeauna; chiar daca foarte stralucitoare la inceput, florile s-au palit repede; cand punea bunica-mea trandafiri in gradina, asteptam un an sau chiar doi pana cand ii vedeam infloriti: le lua un timp pana cand apartineau locului.

Charity culture: nu mi-am dat seama cat de mult face parte din cultura americana sa faci acte de caritate pana cand un prieten a platit pentru ‘nustiucetipde’ certificat care sa-i permita sa faca voluntariat. In fiecare saptamana, petrece cateva ore pentru a-i sprijini pe altii mai putin norocosi. Cu mic cu mare, de la fundatii pana la biserici, de la companii pana la scoli, americanii fac voluntariat, se ofera sa ajute si sa sprijine, doneaza ce au in plus si trimit ajutoare in tari mai putin dezvoltate.

Culture of serving: ‘clientul are intotdeauna dreptate’ nu este doar un motto pe care companiile il folosesc sa vanda mai mult. Este atitudinea pe care o intalnesti nu numai la birocrati, dar si in diferite alte medii (scoala, business etc.). La primele intalniri stateam putin pe ganduri pana ma lamuream daca “What can I do for you?” e chiar pe bune. Mi se spunea apoi explicit ca e timpul meu si ca il folosim cum e cel mai bine pentru mine. M-am obisnuit astfel cu intalniri de 40-50 de minute foarte eficiente.

All right all the time: sunt rare sanse sa auzi ‘Ce prost te-ai imbracat azi!’ sau ‘Ce pocit pronunti cuvintele!’. Din contra, esti incurajat si ‘complimentat’ mai tot timpul; Printre atata ‘great’, ‘thanksful’, ‘amazing’, ‘What a wonderful job!’, se pot intampla cel putin doua lucruri: sa te simti bine si sa te culci pe o ureche ca esti bun. Eu le-am incercat pe amandoua; insa, dupa un timp, le-am cerut sa ma corecteze cand pronunt gresit, incurc cuvinte etc. Si de-atunci s-au mutat de la ‘laudat’ la ‘corectat’. Inca ma intreb daca e pentru ca se pricep si la feedback sau pentru ca am eu mult(e) de imbunatatit :).

Dintr-un garaj in altul: chiar daca stau de aproape un an intr-un cartier cu case, marea parte din ele neavand nici macar gard…nu am apucat sa cunosc nici un vecin. O singura data cand am pierdut cainele am alarmat tot cartierul si am interactionat cu cativa dintre ei. Ziduri, chiar daca nu vizibile nu te lasa sa te uiti in curtea vecinului ca macar sa stii daca are vreo capra sau nu. In general nu se vorbeste despre religie, despre bani si cu atat mai putin despre sex. Oare care sa fie granita dintre ‘privacy’ si ‘loneliness’ ?

Din curtea casei la curtea judecatoreasca: cand eram la gradinita aveam un vecin de bloc cu care cand ma jucam cand ma certam; eu stateam la parter pe o parte a blocului si el tot la parter pe partea cealalta. De multe ori ne certam cand vreunul dintre noi statea fara permisiunea celuilalt in fata blocului care nu era ‘a lui’ (cu un dezvoltat spirit al propietatii, impartisem blocul :P). Povesti asemanatoare aud si aici: soti in proces de divort si care nu demult imparteau acelasi camin, le este frica sa nu treaca din greseala in partea de casa care nu le mai apartine.

Double parties and no ID: fiind intre doua departamente- cel de educatie si scoala de business, la sfarsit de an scolar a plouat cu petreceri; de la una dintre ele am facut cale intoarsa pentru ca nu am avut ID la mine. Alta data am vrut sa cumpar vin, dar, din nou, pentru ca nu am avut nici o dovada care sa ateste ca am peste 21 de ani, nici dupa fierbinti rugaminti si intrebarea ‘Chiar par sa am mai putin de 21 de ani?’ (la care ma bucur ca nu mi s-a raspuns) nu am avut acces la licorile ametitoare de neuroni.

Aer conditionat: acum 3 ani am locuit in Baltimore, intr-o casa incapatoare, de una singura. Mi s-a intamplat ca musafiri sa se ofere sa vada ce s-a intamplat cu aerul condionat; nu le venea sa creada ca pur si simplu nu-i dau drumul si ca, da, prefer sa fie ce ei numeau sauna. Aerul conditionat ma revolta necontenit. Nu stiu cum sa ma mai feresc ca sa nu-mi infunde nasul si sa nu-mi lacrimeze ochii. Ca sa nu mai spun ca iarna este prea cald inauntru si vara mult prea frig…De ce dom’le, de ce?

Pronumele de politete-nu exista: e unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult (o sa revin asupra acestui subiect intr-un review la Outliers). Cand spui ‘you’ eviti orice confuzie, orice motiv sa te simiti stanjenit sau prost ca nu te adresezi ‘politicos’ cuiva mai in varsta. Eu cred ca a te adresa cu ‘tu’ in loc de ‘dumneata’ sau ‘dumneavostra’ pune partenerii de discutie pe picior de egalitate; cred ca de-asenenea ca sunt nenumarate alte modalitati de a-ti arata respectul si care nu au nimic in legatura cu folosirea pronumelui de politete.

Totul se recicleaza, nimic nu se arunca: chiar daca incepusem inca din Romania, din toamna de cand am reinceput scoala a devenit ‘oficial’: acasa am inca doua cosuri de gunoi: unul pentru plastic si celalalt pentru hartie. Peste tot la scoala avem cosuri separate. Imi amintesc ca in Romania duceam hartia si plasticul in locuri special amenajate. Aici mai fiecare casa si institutie incurajeaza reciclatul si sa “think green”. Sunt sigura ca si in Romania va deveni o practica foarte des intalnita- cat de curand.

Educatie: reintoarsa in State cu education type of business, primele diferente observate au legatura cu sistemul de invatamant public-privat. Daca in Romania educatia la ‘stat’ este apreciata si valorizata, aici educatia ‘privata’ este cea care are castig de cauza. O alta diferenta consta in cat esti de dispus sa platesti pentru scoala:  daca in Romania cam strambam din nas la locurile ‘cu taxa’ aici studentii sunt obisnuiti sa plateasca bani grei pentru accesul pe care il au la educatie.

*Aceasta este o scurta trecere in revista a cum vad eu diferite aspecte ale culturii americane. Sunt insa bucuroasa sa ofer mai multe detalii, sa raspund la intrebari si sa impartasesc din experienta mea de locuit in State, de mai mult de un an. Un ultim gand legat de cultura americana…la prima vedere pare o cultura exportata in multe alte tari, inclusiv in Romania. Atunci cand afirmam acest lucru, e important sa nu ne ghidam doar dupa aspecte superficiale gen fast food si filme de la Hollywood; pentru ca, din punctul meu de vedere, acestea nu reprezinta ceea ce este in esenta cultura americana. Pentru mai multe discutii pe tema aceasta, scrieti-mi!

Man in the Mirror: if there is one thing that I would say about the Fulbright selection process…it is mostly about attitude. After the initial selection, I had an interview. Diana Constantinescu wanted to be there for me and we arrived just 2 minutes before the scheduled time. It was only nine in the morning when the commission kindly asked whether I was nervous about being the first interviewee. I responded that actually I had been looking forward to talking to them for a long time. Then I started discussing non-formal education, multidisciplinarity etc. For me it was a discussion; I didn’t even feel like it was an interview. Afterwords, I went out for a tea with Diana, and I had the feeling that (ful)bright days were dawning.

When the red carpet meets red tape: after I was selected as a finalist, I had to go through a long administrative process that took almost a year: TOEFL, GRE, school selection and admission, visa, plane ticket and all the travel preparation included. It would have been very difficult to go through this process by myself. The Fulbright team offered me guidance all through this time and constantly communicated with me. Having a Fulbright scholarship in not only about the money, it is also (and even more) about the support you receive,in both Romania and the US, from people working on your behalf. It was flattering but not always easy. I was used to doing things my own way, so there were moments when I  was “grumbling” and yelling, ”Look what they are trying to do to me!” But now when I look back I understand that following the required rules didn’t exclude having flexibility as well and that being part of such a ‘structured’ system doesn’t necessarily make you less innovative.

Opening doors by saying “Fulbright!”: in the beginning I was quite ignorant of the way I used the word Fulbright. From people’s reaction, I came to understand that Fulbright is a kind of magic word: they say ‘wow’, their eyes shining, and continue, “So you must be smart!” After that they are more willing to listen to you, to support you with your activities, etc. In the fall, when I was looking for a house, being a Fulbrighter made things much easier; people tended to be more understanding and open for negotiations, mostly because of the trust that comes with being part of a widely recognized network. Later on, when I was at the Fulbright seminar in Seattle (see http://cristiana.info/state/because-sometimes-time-is-measured-in-academic-years/), I got to understand why Fulbright is such a magic word: because of what people have heard, they expect Fulbrighters to be the best and the brightest.

Blink Blink Ego: it is quite easy to figure out that Fulbright is a ‘good thing’. In the last evening of the Fulbright seminar, we had dinner at the Space Needle, a rotating restaurant in Seattle, where you can see the sunset over the ocean and skyscrapers. On the festive tables, near wine and delicacies, Fulbright buttons were waiting for us. Surrounded with champagne and great music, evening outfits and engaging company, it is easy to feel on top of the world but even easier to lose perspective from all the attention and to begin to not only see it as an expression of a good life but also use it to overfeed one’s ego. I am fine with “satiating” the ego; I don’t preach a stoic life.  Ego is great as long it helps you to feel empowered and resourceful; but there is a very thin line between this and transforming one’s achievements into what in Latin was  referred to as “bread and circus”, which can divert one’s attention by speaking big words, and doing small things.

More jokes, less drama: during the Fulbright seminar, I somehow resonated with people that I had no clue I would have something in common with. When one of my colleagues told me that he is from Pakistan, to me it was like any other country. But when he started joking about terrorists, I didn’t join the laughs. Once I became more comfortable with my Gypsy identity I also started joking about the most common stereotypes; there was a feeling of mutual understanding between us. From that time, I was aware that the source of these jokes is the stigmatized images we have internalized about our origins. By comparison, I understood that jokes about Gypsies with thieves and travelers are less harmful. Opening my eyes and broadening my horizons I realized that indeed we, in Europe, might have a lot of problems with Gypsies, but ours are less frightening than others.

With great power comes…: if you don’t know how this quotation ends, go and see Spiderman before reading further about Fulbright :). As it might be clear so far, Fulbright brings resources and recognition; it is considered a great honor at both the national and the international levels. I will be first to admit that Fulbright is a magic word  and a way to feel empowered. But I also realize that this is not enough, that Fulbright is more than a new ‘identity’ to be proud of: It is a great responsibility and a framework that encourages you to do creative work. Being a Fulbrighter is a duty to question yourself, who you are, what is ‘that thing’ you could do as the highest of your potential, and how can you contribute to others’ lives. Of course you can see this as an obligation, as a burden on your shoulders or as an opportunity to use the resources  you receive to make an impact.

From worst to first: the last question would be, ”Can I do it?” I already answered this question, it is your turn now. If you have doubts about how good you are, the only thing I can do is to tell you about when I became interested in Fulbright.  Because I was too enthusiastic about extracurriculars and doing things my own way, I fell behind and failed the final undergraduate dissertation. That might be a reason for you to reconsider your merit. If you go even further and decide to be a Fulbrighter, do me a favor: first become a nerd for few months and improve your transcript, second do something relevant for your country, and third be so captivated and so happy with your work that you don’t even dream of ‘escape’. Good luck!

Luni, 31 Mai 2010

La/spre final de bursa Fulbright ma opresc si ma odihnesc; imi trag sufletu’ dupa un an academic intens… si privesc inapoi. Nu prea mult pentru ca ce se intampla hic et nunc este tentant; insa suficient cat sa pun lucrurile cap la cap si sa inteleg cursul intamplarilor din ultimii ani.

Imi propun, astfel, sa am cateva ‘scrieri’. Iata tema/titlul catorva dintre ele:

• trecere in revista a ce-am facut in ultimul timp; insotita de evaluare
• cum am revazut Romania cand m-am intors in tara radacinilor, in vacanta de iarna
• cum (re)vad USA dupa mai mult de un an de trait stilul de viata american
• despre statutul de bursier Fulbright: oportunitati - o tona si capcane - pe masura
• despre cum mi-am schimbat perceptia fata de familia mea si educatia primita acasa

La inceput de bursa Dinu Patriciu ma opresc din nou; de data asta captivata de prezent si de bucuria dezvoltarii. Vreau sa simt cat mai mult si mai mult ca sunt Romanca si ca fac parte din societatea romaneasca; ca apartin unui val care vine cu idei inovatoare, care reseteaza perceptii si valori si care ne intoarce tara…pe fata.

Am in minte alte cateva ‘scrieri’. Cam asa imi apar in minte acum:

• un articol intitulat “In Romania, educatia este facuta de studenti!”
• voi avea cateva cuvinte de spus despre plagiat si ‘adaptarea la sistem’
• voi scrie despre cat de mult imi doresc sa traiesc intr-o lume urata
• o sa am rugamintea de a nu fi pusa intr-o cutie pentru ca nu o sa intru
• despre natura si despre ceea ce am inceput sa numesc ’spatiul cunoasterii’

Cu un nerabdator si entuziast…

…pe curand!

NCG

Niculina Cristiana Grigore

Bursiera Dinu Patriciu

Bursiera Fulbright

Studenta Vanderbilt University - Peabody College

Master in Politici Internationale Educationale si Management

Zilele trecute am primit cadou un Kindle…Daca l-ar vedea bunica-mea, m-ar intreba: “Ce e mamaie dracia asta?” Iar eu i-as explica: “Mamaie, nu e dracie; e un aparat cu care poti sa citesti. Daca te uiti la ecranul asta, o sa vezi ca arata ca o pagina de carte. Partea buna este ca pot sa am mai multe carti pe el. Uite, de la butonu’ asta poti sa te uiti la titlurile lor. Vezi ce multe sunt? De-acum nu mai ai de ce sa te iei de mine ca ma car cu geamantanu’ de carti cand vin pe-acasa.”

Imi amintesc, nu de mult, de un astfel de moment. In noiembrie m-am dus sa-i vizitez pe Sorin si Florentina langa Washington DC. Chiar daca eram in vacanta, am avut mult de lucru ptr scoala, asa ca una dintre genti a avut doar carti in ea: vreo 6-7 carti despre filantropie si inca pe-atatea despre masuri afirmative si minoritati. Trebuia sa fac outline-ul la 2 lucrari, asa ca a trebuit sa le iau pe toate. Ce-am mai tras geanta aia dupa mine prin aeroporturi! Cand le-am asezat pe noptiera s-a speriat Florentina de ce teanc de carti am luat cu mine.

Dupa aceea, in ianuarie mi s-a stricat laptopul. Si pana acum 2 saptamani de cand am unul nou, am lucrat de la scoala. Si am carat aceleasi carti la scoala ori de cate ori trebuia sa scriu la aceste 2 lucrari. Fiind atat de multe si atat de grele, la un moment dat am recurs la o geanta cu rotile ca-mi fie mai usor. E bine daca razi, chiar daca nu e o gluma! Noroc ca plecam de la scoala noaptea tarziu si nu ma vedeau prea multi colegi cu geanta de carti dupa mine. Mi-am blestemat zilele, tot carandu-le si la scoala si acasa. Am avut una din cele mai fericite zile de cand sunt in State atunci cand am terminat cu lucrarile si le-am lasat definitiv la biblioteca!

Cu toate astea, nu mi-a trecut prin cap sa am un Kindle.  Am vazut prima data pe avion- la vecinii de scaun si mi-a placut ce-i drept; apoi mi-am auzit prietenii vorbind de cat de util e un Kindle, dar cumva imi pareau inacesibile, prea scumpe pentru bugetul meu. Zilele trecute insa, intr-o discutie, am fost intrebata daca am citit Outliers si daca am Kindle. Am raspuns nu la amandoua intrebarile. Persoana respectiva mi-a spus ca trebuie neaparat sa citesc Outliers si sa-mi iau Kindle. I-am zis ca ma mai descurc cu Outliers, dar Kindle nu-mi permit. Atunci, pe moment, s-a hotarat sa mi faca unul cadou. Nu stiu daca a avut vreo legatura, dar s-a intamplat chiar cand mi-am sarbatorit ziua de nastere.

Ce-mi plac momentele astea! Dincolo de cadoul in sine, gestul m-a impresionat enorm. E genul acela de gest care ma face sa cred ca orice e posibil, ma face sa visez cu ochii deschisi si-mi da forta si ambitie, incredere si optimism ca sunt sprijinita sa devin mai buna, sa ma dezvolt mai mult si mai armonios. Pentru ca cineva se sinichiseste sa ma bata la cap sa citesc o carte ACUM si nu amanat pentru cand o sa am suficient timp (adica la Sfantu’ Asteapta); mai mult de-atat se decide sa-mi ofere cadou un “instrument de citit”.

A trecut si weekendul si am primit si “jucaria de cetit”. De-atunci o intorc pe toate partile. Este super usoara, bateria dureaza cateva zile bune si deja am am o serie de carti pe care sa le citesc, numai titluri unu si unu (printre care bineinteles si Outliers). Cand am intrebat ce e cu cartile alea, mi-a zis ca nu a vrut sa-l deschid si sa fie gol. Am explodat de bucurie. Nu e prima data cand primesc carti cadou (si sper ca nici ultima). Sunt recunoscatoare multor oameni dragi care mi-au facut cadou muuulte carti faine si necesare. Unele dintre ele le-am luat cu mine in State. Uneori adorm cu capul pe ele si cu veioza deschisa; ma trezesc spre dimineata si remediez situatia O sa continuu sa citesc si carti “normale” si o sa am cate una cu mine in geanta. Insa Kindle-ul e altceva… Cum ar zice bunica-mea: “E bun aparatu’ asta, mamaie! Nu o sa-ti mai rupi spatele cu atatea carti ca pana acuma”.

Kindle-ul e genul acela de instrument de care nu mi-as fi dat seama ca am nevoie pana sa-l primesc cadou. Acum ma intreb cum de am putut sa traiesc fara sa am unul. Probabil ca as fi continuat sa ma car cu geamantanu’ de carti pe oriunde m-as fi dus. Kindle-ul este super util pentru cei care calatoresc mult, dar si pentru cei care vor sa aiba acces la o carte comandata de pe Amazon in mai putin de un minut. De fiecare data cand intra in stand-by, imi arata cate o imagine noua: fie cu Wirginia Woolf sau Jane Austen, cu Jules Vernes sau Hercule.

Imi retraiesc copilaria “plimbandu-ma” printre toti acesti autori si personaje. Imi amintesc de un moment cand eram la sfarsitul primei clase. Stiam foarte bine sa scriu si sa citesc si am tras-o pe mama de mana sa-mi cumpere carti de la librarie. Imi amintesc ca a cheltuit mare parte din banii pe care ii avea pe doua carti: “Povesti nemuritoare” de Petre Ispirescu si inca o carte denumita “Tara Bunului Plac”. Imi amintesc si-acum de aventurile Misetei, personajul principal din acea carte. Cred ca pe undeva traiesc si eu in Tara Bunului Plac si-i invit si pe altii sa ma insoteasca.

Sunt rugata sa fac o lista cu carti pe care vreau sa le citesc ca sa le primesc pe Kindle. Si uite asa, imi mai amintesc un moment din copilarie. De data asta eram ceva mai mare, in clasa a 3-a sau a 4-a. Si primisem de la scoala o lista de carti pe care sa le citim pe timpul verii. Erau carti precum “Fram, ursul polar”, “Micul print” etc. Imi amintesc ca am tinut lista aceea ca pe unul dintre cele mai pretioase lucruri. O pusesem in coperta uneia dintre cartile pentru scoala. Si parca asteptam un imbold sa incep sa o citesc. Si un gen de asistenta in tot acest proces. Am niste parinti cu cele mai bune intentii, dar care nu au stiut mereu sa ma indrume in dorinta mea de a  invata, mai ales intr-un mod disciplinat si sistematic. Stiu ca unele dintre acele carti le-am citit, dar in mintea mea a fost mereu lista aceea care ma asteapta sa o scot de la buzunarul copertii; sa o deschid si pas cu pas sa o strabat.

Acea lista de carti s-a pierdut undeva in timp, printre cartile si caietele mele de elev. Aproape ca s-a pierdut si din amintirile mele. E o lista care apartine trecutului. Insa acum am ocazia sa formez o noua lista de carti, cu ceea ce-mi place mie si de data asta chiar sa o si citesc. Carte cu carte.

Iti multumesc Tincuta Baltag si fundatiei Dinu Patriciu -pe care o reprezinti, pentru acest neasteptat cadou! Iti multumesc mult pentru un gest spontan, facut din suflet si care a declansat o noue era a cititului in viata mea!

Mi-am inceput saptamana in Seattle, sarbatorindu-mi ziua de nastere. Am primit zeci si zeci de urari din toate colturile lumii. Abia terminasem o conferinta Fulbright unde ni s-a spus ca suntem the best and the brightest. La conferinta am avut o prezentare despre cum se pupa educatia cu practica. La inceput, pentru a evita orice confuzii, le-am zis colegilor mei ca nu sunt nici din India, nici din Pakistan si nici din America Latina; si ca lookul meu oriental si mai negricios se explica prin faptul ca sunt de etnie tiganeasca.

O colega din Germania imi scrie apoi ca sunt prima persoana de etnie roma pe care o cunoaste. Adauga si “beloved gipsy beauty”. Ma umflu in pene ca deh…am o bursa de exceptie, sunt la o scoala excelenta, calatoresc la conferinte, tin prezentari si pot sa vorbesc liber ca sunt tiganca.

Luni noaptea m-am intors la scoala ca sa am timp sa pregatesc cele 2 prezentari despre romi pe care le-am avut miercuri. Jet lag. Nopti nedormite. Pregatiri si exersat  (practica total noua pentru mine). La prima prezentare, am intrebat pe cei din sala ce stiu despre tigani. Unii mi-au zis ca sunt criminali,  banda de hoti, cei despre care mereu se scrie in presa. Le-am povestit despre incidentul care m-a facut sa vorbesc despre faptul ca sunt tiganca, am discutat despre ce solutii se pot gasi.

Dupa prezentare am primit astfel de mesaje: You are becoming a great speaker, a little more practice you could be as good as me Your story of the $700 made me sad. Heritage and history whether good and/or bad has little to do with my decision on a person’s good in my mind. I didn’t know you were a gypsie. But I hurt for you today a little, and wanted you to know the world tells us lies sometimes. Sau: Great job today!! I heard so many compliments! Brian, profesorul care ne-a coordonat lucrarea scrisa pe Roma Inclusion, ma opreste pe coridor sa-mi spuna ca “It was wonderful!” Dupa astfel de reactii, aproape ca ajung sa cred ca cel mai bun lucru care mi s-a putut intampla in viata a fost sa ma nasc tiganca.

Vorbesc succint acasa. Aflu ca Papan a fost arestat. Caut mai multe informatii sa vad ce s-a intamplat. Ii cunosc pe cei de La Strada. Lucram cu ei. Impreuna cu alti colegi am comentat filmul inainte de aparitie, pe scarile de la biroul lor. M-am bucurat sa vad ca filmul “Eu cand vreau sa fluier, fluier” a avut atat de mult succes. Sunt nedumerita si confuza. Insa nu mai am timp sa ma gandesc la asta; trebuie sa ma focusez sa-mi scriu tema pentru cursul despre federal policy.

Vineri seara sunt invitata la balul celor de la scoala de business. Ieri dimineata scriu despre cum sa furi prajituri de la un bal: http://cristiana.info/cristianisme/9-motive-sa-furi-prajituri-de-la-un-bal/. Glumesc cu colegii pe tema asta si rad la reactiile lor. Am o discutie superba cu Diana…dar poate ca merita sa povestesc un pic despre Diana…

Pe Diana am cunoscut-o pe cand faceam voluntariat pentru GIPIR (Grupul de Initiativa Pentru Promovarea Imaginii Romaniei). Nu am interactionat foarte mult atunci, mi s-a parut foarte frumoasa si eleganta, dar cumva greu sa ajung sa vorbesc cu ea. Ne-am reintalnit in State cand a venit sa ma viziteze in Baltimore. Ea era cu o bursa Soros extrem de competitiva (doar 5 studenti alesi sa studieze in State) iar eu eram cu Work &Travel. Comunicarea din acele 3 zile ne-a unit si rezultatele aveau sa se vada peste ani. Un an mai tarziu, cand s-a intors in Romania, am avut o discutie. Eu, din dorinta de a face ceva extraordinar, picasem licenta; ea era (si este) una dintre cele mai bune studente din Romania. Mi-a fost rusine sa-i zic ca am picat licenta. Insa reactia ei de “nu e mare lucru” si incurajarile sincere m-au ambitionat enorm. Ea nu a trecut prin ce-am trecut eu; cu rezultate ei academice perfecte ar fi putut foarte simplu sa ma priveasca de sus. Nu a facut-o. Nici macar nu m-a tratat ca si cand merit compansiunea ei. Am inceput sa lucram impreuna: o studenta “validata” de societate, abia intoarsa din State si cealalta care isi tine ascunsa identitatea tiganeasca si care tocmai a picat examenul de licenta. Cateva saptamani mai tarziu, ea imi arata cum se scrie corect in engleza, ma ajuta sa descopar lumea academica, iar eu bateam la usile oamenilor sa le spun ce idee avem noi. Sase luni mai tarziu imi luam licenta cu 10 perfect. La mai putin de un an obtin o bursa Fulbright.

Cand i-am spus Dianei ca sunt tiganca, am plans o jumatate de ora inainte. Saraca s-a speriat, nu stia ce am patit si intr-un fel s-a bucurat ca e doar atat. Nu pot sa uit zambetul ei si admiratia pe care mi-a aratat-o la aflarea “marelui meu secret”. A avut cea mai potrivita posibila reactie, la fel ca toti prietenii mei- de altfel. Unii dintre cei apropiati nici acum nu inteleg ce am patit de vorbesc atat de mult despre asta. Oare pentru ca nu am vorbit 20 de ani? Oare pentru ca nu am vrut sa am prieteni tigani si sa ma dau in vreun fel de gol?! Stiu ca am exagerat vorbind atat de mult despre etnia mea roma, insa sunt pe cale sa-mi gasesc echilibru. Sunt de etnie tiganeasca, de nationalitate romana si studiez in State. Simplu, nu?

Cum ziceam, ieri am vorbit cu Diana. I-am zis de cum mi-am schimbat perceptia fata de lumea academica si ca acum stiu ce inseamna sa obtin A. Am povestit despre experiente similare si ne -am spus cat de mult tinem una la cealalta. Diana este doar un exemplu din zeci de romani cu care comunic frecvent si care ma trateaza extraordinar de frumos si pentru care conteaza prea putin ca sunt tiganca.

Mi-am continuat ziua scriind si innotand. Unii oameni nu pricep de ce tot repet ca invat sa innot. Ce e asa special? La un moment dat un prieten mi-a zis ca e prima persoana pe care o stie si care nu stie sa innoate si ca el nici nu-si mai aminteste cand a invatat. Atunci am inteles ca nu e vorba de inotat in sine, este vorba de faptul ca staturile noastre sociale diferite ne-au facut sa avem acces la experiente diferite in copilarie. Insa acum invat. Am visat sa fac asta de cand ma stiu. Si in sfarsit pot sa innot. E un vis devenit realitatea. Si-atunci, stiind ce inseamna sa visez toata viata sa faci ceva la care nu ai acces, nu ma mira ca visul lui Papan (pe care l-a indeplinit cand a ajuns la Berlin) a fost sa manance ciocolata toata ziua.

Ziua mea superba, petrecuta lucrand in gradina la soare si pregatindu-ma sa-mi serbez ziua cu colegii de la scoala, a luat o alta intorsatura cand am citit articolul scris de Florin Serban: http://www.gandul.info/pagini/scarba-5914991. M-am infuriat, m-am intristat, m-am simtit neputincipasa. Am vrut sa inchid ochii si sa nu ma gandesc la asta. Am vrut sa nu-mi asum nici un fel de responsabilitate si sa-mi vad de treaba. M-am simtit ridicol cu articolul scris de dimineata. Ce repede s-au transformat lucrurile din comedie in tragedie! De data asta e povestea unui puscarias care e descoperit ca actor, traieste visul a milioane de oameni, de a pasi pe covorul rosu, dar, care prins in capcana vietii lui de zi cu zi, comite o alta infractiune si este arestat. Asa as vrea sa inchid ochii, dar nu pot. E mult prea aproape de mine.

Vara trecuta am fost sa vizitez o satra. Eram pe tren in drum spre bunicii mei. Am stat langa un grup de tigani. Eram la inceputul asumarii identitatii si eram curioasa sa descopar oamenii de care m-am ferit toata viata. Lor nu le venea sa creada ca-i bag in seama. Cand a trecut controlorul (sau nasu’) pe langa noi, mi-a zis sa stau departe de ei ca fura si sunt nespalati. Ii injura si-i cearta ca nu au bilet. Nici eu nu am bilet, dar pe mine ma trateaza respectuos, doar sunt fata educata de la Bucuresti! Incearca sa ma tina departe de “tiganii astia nenorociti”. Le promit ca ii vizitez in satul vecin. Nu sunt prea convinsi. A doua zi mi-am luat inima in dinti si m-am dus. Mi-a fost super frica. Mi-au trecut prin minte ganduri despre viol, bataie, furt. Cum sa judec romanii ca sunt speriati de tigani cand eu sunt prima care are gandurile astea?

M-au asteptat cu mic cu mare la gara. Un adevarat alai. Unul dintre ei imi zice: “Nu-i asa ca parintii tai te-au avertizat sa te feresti de noi?” Sunt socata de cat de constienti sunt de cum perceouti. Mama m-a incurajat, insa tata si bunica-mea nu au fost de-acord sa ma duc. Am zambit incurcata si le-am zis ca asa e. Am fost la multe receptii si la multe evenimente. Acum 3 ani am fost machiata si aranjata de o stilista care s-a ocupat de Miss America si alte vedete cunoscute. Insa nu m-am simtit niciodata atat de bine primita si de speciala ca atunci cand am ajuns acolo. Scaunul oferit de ei, un schelete fara nici macar o blana, a fost cel mai comod scaun care mi s-a oferit vreodata. Pe doi dintre frati ii cheama Printu si pe surioara lui o chema Daiana. Ce nevoie mai ai de ranguri imparatesti cand ii auzi cum ii cheama? Cand mi-au oferit apa, m-au asigurat ca e curata si sa nu-mi fie sila. “Bea linistita ca e buna, abia am scos-o din fantana; si cana e curata”. Copii nu mai puteau de bucurie ca e cineva in vizita. Suntem atat de fascinati sa mergem sa facem voluntariat in India si in Africa si in alte tari, cand probleme majore, copii care au nevoie de validare si sustinere sunt atat de aproape de noi…

Alta data eram in aeroport. Un tigan, intors din Spania imi cere telefonul sa-si sune nevasta. De cate ori nu am cerut si eu telefonul sau alte mici resurse la cei din jur ?!? A venit si randul meu sa-mi ofer telefonul. Nu mai vorbise acasa de cateva saptamani. Discutia este emotionanta. La sfarsit da sa plateasca pentru convorbire. Ii spun ca nu trebuie. Mai discutam putin. Imi zice cum in Spania a furat dintr-un magazin, a fost prins si a petrecut cateva luni in puscarie. Imi povestea de cum povestesc eu ca am fost la o conferinta in Budapesta. Acelasi tigan care imi ofera bani pentru telefon, a furat dintr-un magazin. Are o problema de caracter sau este singura optiune (pe care o stie) sa supravietuiasca?

Aseara mi-am sarbatorit ziua de nastere. Colega mea Alison mi-a pregatit o petrecere. A gatit orez si mi-a facut tort cu nuca de cocos. A fost minunat! Pana cand un prieten de-al ei ajunge pe la ea mai mult sau mai putin din intamplare. Nu stie ca sunt acolo. Cand ma vede incepe sa urle “Gypsieee!!! You have a gypsiee in your house” E un tip caruia i-am spus ca sunt gypsie cand nu a vrut sa creada ca sunt din Romania (din nou Mexic, America Latina etc.). Cand a auzit mi-a zis “ It is impossible to be gypsy. They don’t have money to go to school”. Face glume proaste, dar intr-un fel imi place de el. Exprima ce altii nu indraznesc.

Stau si ma intreb: oare ce trebuie sa faci daca se intampla sa te nasti tigan ca sa nu fii acuzat de prejudecatile bine cunoscute? Cat de bun trebuie sa fii? La ce nivel de corectitudine si onestitate trebuie sa ajungi? Cata motivare si determinare ca esti “altfel” trebuie sa ararti? Pe de alta parte, cata incredere ar trebui sa aiba ceilalti in tine ca si tigan? Cum sa faca cei care sincer nu au nici o treaba cu rasismul, dar sunt bagati in aceeasi oala cu toti ceilalti? Cata rabdare sa aiba cei apropiati si care te vad ca pe un “om normal” si nu inteleg de ce tot vorbesti de tigani?

Azi la 8.30 nu am mai putut sa dorm. Deschid laptopul si gasesc al doilea articol despre cazul lui Papan. De data asta e scris de Valeriu: http://www.policycenter.eu/papan.htm. Ma podidesc lacrimile. Doare al dracului de tare! Daca Valeriu plange si apare la televizor, inseamna ca e serioasa treaba! Se pare ca daca Papan nu ar fi fost arestat, am fi fost colegi la Policy Center. Cand as fi fost acasa, m-ar fi invatat limba tiganeasca si am fi lucrat impreuna, in acelasi birou. Acum nu stiu ce o sa se intample.

Mi se spune adesea ca sunt naiva si ca am impresia ca viata e ca in povesti; cred ca lucrurile se pot schimba si sunt convinsa ca oamenii sunt in esenta buni. S-ar putea sa fiu naiva si totusi s-ar putea sa fie un dram de adevar in cum vad eu lucrurile. Pana una alta, viata bate filmul; si bate si povestile. Poti intr-adevar sa te transformi din cersetor in print, dar poti sa te transformi la loc, din print in cersetor. Sa cobori de pe covorul rosu direct in puscarie.

Mi-ar fi placut sincer sa inchid ochii si sa-mi vad de teme si de innot si de stat la soare. As fi preferat ca Papan sa ramana un caz necunoscut, pierdut printre statisticile de care vorbesc la scoala (mai putin de 1% din populatia roma au acces la educatie superioara). Dar e prea tarziu acum. Nu pot sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic si sa continuu sa fac glume despre furatul unor prajituri de la un bal (bune de altfel…si prajiturile si glumele) fara sa povestesc si de cealalta latura a realitatii.

Nu scriu acest mesaj ca sa ii iau apararea lui Papan. Si nici a tiganilor. Asa cum am zis mai devreme eu sunt prima speriata; de-asta nu am pus niciodata piciorul in Ferentari. Nu acuz romanii ca sunt nedrepti (mai ales ca in multe cazuri nici nu cred ca e adevarat). Le inteleg frustrarile mai ales celor care au avut incidente cu tiganii (violenta, furt etc). Nici macar nu ma intereseaza cine e vinovat in toata povestea asta.

Ma framanta ce se poate face si de unde putem incepe sa actionam. Nu pentru a transforma cersetori in printi, pentru ca, la sfarsitul filmului sau al povestii, sa devina iar cersetori. Ma intereseaza solutii durabile, in care progresul, chiar daca e incet si fara focuri de artificii - e pe o baza solida. Ca sa ajungem la nivelul acesta, cum ar trebui sa ne purtam? Ce atitudine ar trebui sa avem? Ce rol au tiganii si ce rol au romanii in toata povestea asta? Ce rol avem noi ca si societate romaneasca- romani si tigani la un loc? Va spun sincer ca nu am raspuns la toate intrebarile astea. Insa ma intereseaza sa aflu.