*Cu o saptamana inainte sa vin acasa in vacanta…ma readaptez mental la schimbarea de continent, la jet lagul din primele zile si la reintalnirea cu Romania. Daca la inceput, aceste momente de tranzitie erau foarte dramatice, cu cat calatoresc mai mult cu atat anxietatea scade. Se intampla chiar ceva frumos in aceste perioade…percep lucrurile diferit, parca incerc sa iau cat mai mult cu mine de unde sunt si revad locurile unde ma reintorc cu alti ochi. Cu gandul la Romania, m-am decis sa nu trec cu vederea experientele pe care le-am avut cand am venit acasa in vacanta de iarna si chiar sa scriu despre unele dintre ele:

Dopu’ de la baie: cum sa nu ma simt bine acasa cand ma duc in vizita la Andreea, o colega din timpul facultatii si care imi ofera cozonac si alte bunataturi rar intalnite in afara Romaniei ? Aproape in orice vizita exista un moment cand te scuzi si te duci in ‘ camera in care nu intra decat o singura persoana’ :). Si-atunci L-am vazut…statea frumos atarnat; poate alta data as fi zis “Vin acasa si totul e stricat!” sau “ A, da, nimic nu merge in tara asta!” De data asta insa mi s-a parut fabuloasa ideea de a pune un dop prins cu o ata atunci cand sistemul de tras apa la baie nu mai functioneaza. Mi-a placut la nebunie aceasta idee de ‘reparatie’ temporara mai ales ca de cand tot umblu prin strainataturi…pe cat de ‘perfecte’ par unele lucruri, pe-atat pot fi de standardizate  si lipsite de acest gen de inventivitate.

Dar din dar se face: am crescut mult in interactiunea cu Anca Harasim. Ori de cate ori ne intalnim ma minunez de cate lucruri noi mai face (si mai este), de cata energie emana si cat de molipsitor e entuziasmul ei. Discutand, parca prima data de la egal la egal, i-am zis (fara sa am habar exact ce inseamna) ca-mi doresc ca in anul 2010 sa ofer mai mult. Trei luni mai tarziu a urmat o calatorie in Guatemala, cand, cu emotii, am trecut de partea cealalta…a celui care sare in ajutor si nu numai primeste sprijin. Posibil ca oferitul sa aiba legatura si cu ‘share-uitul’ pentru ca, de cand m-am intors din Guatemana, as scrie non-stop; una dintre lucrarile scrise a fost chiar despre filantropie. Mai mult de-atat, chiar daca si pana acum imi placea sa fac cadouri,de data asta am petrecut mult mai mult timp cautand cele mai potrivite lucruri pentru ai mei (activitate care, prinsa in mrejele tentantiilor ‘consumerisumului’ a lasat si o gaura mult mai mare in buget :P). Daca o sa ajung sa dau si camasa “de-pe-mine” o sa stiti de unde mi se trage

Din frica disperata in frica disparuta: apoi m-am vazut cu Marian Stas. Daca pana acum ii spuneam 100 de cuvinte pe minut (de-i faceam omului calendar de cand ma vedea) a fost surprinzator ca de data asta am avut o discutie calma si am vorbit rar (da, se poate). La intrebarea ce o sa fac pe mai departe, am dat de inteles ca ‘bucuroasa (sau macar impacata) le-oi duce toate, de e pace, de-i razboi”. I-am spus totusi ca, pe de o parte realizez ca e pe bune si am parte de o educatie excelenta, pe de alta sunt speriata ca o sa ajung sa fiu cel mult o vanzatoare intr-o cafenea. Pesemne mi se trage de la faptul ca nu am fost obisnuita cu functii ‘inalte’ in familie. Am dezbatut job-descriptionul unei vanzatoare si mi-am dat seama ca pana la urma nu e ceva atat de rau. Cand m-am intors la scoala, am petrecut mult timp la scoala de business si chiar am ciulit urechile la tehnici de marketing. Cine stie, poate chiar o sa ajung (doar) o vanzatoare; posibilitatea nu este exclusa, doar frica asociata cu ea a disparut.

“Esti tiganca! Ba tu taranca!”: si uite asa, din una in alta, m-am vazut si cu o colega care a vrut sa ma intrebe “chestii-de-scoala-si-de-burse-si-strainaturi”. Femei ocupate, niciuna nu am avut prea mult timp; am continuat discutia si cat mi-am uscat parul si mi-am calcat (sau strambat) tzoalele, si in drum spre urmatoarele intalniri. ‘Intervievata’ fiind de cele intamplate in viata mea, nu m-am putut abtine sa nu-i povestesc si de...de-ceva-ce-deja stiti cu totii…da, da…partea despre etnia mea tiganeasca. Cu constiinta incarcata ca atunci cand incep nu ma mai opresc, dar si pentru ca banuiesc ca asa este, i-am spus ca cel mai probabil si alti oameni au drame chiar daca nu legat de etnie. Atat a vrut sa auda ca apoi a inceput sa-mi povesteasca despre ea, cum a crescut la tara, intr-un loc sarac, si ca i-a fost mereu frica sa nu fie tratata ca o taranca. Cand ne-am despartit i-am spus sa-mi zica fara nici un stres tiganca. Si a avut tupeul sa strige dupa mine “Tiganco!” Am strigat si eu dupa ea “Ba tu esti taranca!”; nu s-a potolit si a continuat “Ba esti tu tiganca!”…pana am inzbucnit amandoua in hohote de ras.

Ping-pong cu complimente: si intr-o seara m-am vazut si cu Elena Marineci si Rares Manolescu. Mi-a placut mult la ei, am avut senzatia de un mediu atat de deschis invatarii. Elena mi-a fost colega de facultate - frumoasa, desteapta, populara si bineinteles invidiata:). De Rares stiam doar din auzite. Cand a aflat ca sunt Fulbrighter i s-a parut ceva foarte tare. Incurcata, i-am raspuns imediat ca am inteles ca este un trainer foarte bun. Daca as da timpul inapoi, as sta cu acel comentariu (resimtit ca un compliment) pentru o vreme. Si daca as avea pe limba sa-i raspund cum fac(em) de obicei (ba tu, dar si tu etc.), as numara in gand pana poate as izbucni in plans. Si-atunci m-as scuza din nou si m-as duce in “camera unde nu intra decat o singura persoana” si mi-as sufla mucii asigurandu-ma ca, din prea mult zel, nu-i arunc pe pereti.  As lasa cuvintele sa-si faca efectul si nu m-as mai repezi sa raspund chiar in urmatorul moment. Si-apoi, as iesi cu ochii rosii, dar cu fata mai senina si i-as spune…”E intr-adevar e o chestie super sa fiu Fulbrighter; am inteles ca si tu esti un trainer foarte bun!”.

Gura-casca: cand am o geanta de o parte a oceanului si pantofii care s-ar fi potrivit de minune de cealalta, cand imi vad parintii de 2 ori pe an si prietenii mult mai putin decat as vrea, ma mai apuca agitatia (cuvant care inlocuieste de fapt ‘disperarea’) si dintr-o frica ce mi se trage din “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, ma apuc sa inghesui intalniri peste intalniri, petreceri de bun-venit, petreceri de bun-ramas si daca se poate si de bun-revenit. Pana obosesc si am intalniri unde imi usuc parul si-mi calc toalele in acelasi timp…si-atunci ma intreb… “Da, cu vacanta mea cum ramane?” Si cum intrebarea apare, dorinta de ‘agitatie’ dispare. Si-asa am ajuns si eu sa ma bucur de momente ceva mai “firesti” acasa; am apucat sa ma plimb prin Cismigiu, sa-mi cumpar covrigi mergand lenes spre casa si chiar sa apuc sa beau linisitita un ceai in camera mea, doar stand cu ochii pe pereti - daca ati vedea peretii, ati intelege si de ce :).

Nu-ma-neglija: cand esti singur si de capu’ tau e mai simplu sa pleci fara prea multe griji. Nu mai este atat de usor cand locuiesti cu cineva de care te-ai atasat si cu care ai impartit si nopti si zile si momente bune si momente grele. Orhideea, colega mea de camera, nu e o floare oarecare - e adusa cu truda din Berlin, plimbata cu trenul pana in Amsterdam si adusa pe avion pana la Bucuresti, fara ca macar sa i se miste o petala. Ea imi intelege drumurile si off-urile si wow-urile. Cand mi-am dat seama ca si ea e cam depresata de partea cealalta a oceanului, i-am oferit libertate, am lasat-o sa iasa din camera si sa-i fie bine- chiar daca fara mine. A ales sa se mute in alte ‘vecinataturi’, acasa la Marina Neagu. De curand am aflat ca-i merge bine, Marina are grija de ea. Am primit poze cu noile frunze, apoi cu noii boboci, ba chiar si cu flori. M-am bucurat cand am primit vestile cele bune, chiar daca nu am fost langa ea in toate aceste momente…De-atunci, nu pot sa nu ma intreb…oare o sa vrea sa se mai intoarca acasa?